În cele din urmă însă veniră apostolii. Şi Petru zise:
– E prea mult! Lasă-i să se ducă acasă. Învăţătorule, sunt prea flămânzi. Nu pot să mai reziste. Sunt atâţia copii cu ei. Or să obosească şi apoi se vor revolta. De bine, de adevăr, pe tot ce le-ai spus. Sunt sătui de atâta cuvânt. Trebuie să înţelegi. Şti, ei nu vor să-ţi spună.
Învăţătorul plecă capul în pământ. Se uită apoi în ochii lor:
– Voi credeţi doar în pâine. Şi pentru voi doar ea există. Şi adevărul vostru. Atât cât o pâine. Şi nimic mai mult. Vreţi pâine, pâine, pâine. Vreţi să puneţi pâine în loc de lacrimi. Să vă hrăniţi sufletul cu coji rumene şi cu miez molatic. O neam necredincios. Până când voi fi cu voi? O făţarnici care strecuraţi cămila prin urechile acului şi vă minţiţi fidelitatea faţă de cer.
Atunci Petru a zis:
– – Dar Doamne, noi ţi-am fost fideli, te-am sprijinit şi te-am însoţit acolo unde ai spus. Credincioşi îţi vom fi şi mai departe. Până la moarte!
– –Petre, Petre, tu şti cum cântă cocoşii?
– –Ştiu Doamne, dar oamenilor le e acum foame. Fă ceva că pierim!
– –Bine, bine, aduceţi ceva de mâncare…
Şi iată ce minune. Coşurile se umplură cu pâini. Peştii erau din belşug. Lumea se simţea fericită. Mâncau cu nesaţ. Apostolii la fel. Vociferau între ei veseli, că Domnul e bun, că va fi un mare rege, că le va da multă, multă pâine. Că va fi mereu o lumină lină, lină de tot…
Apoi se lăsă liniştea. Mulţimile adormiră. Doar Domnul se retrase într-o grădină spre a se ruga şi acum se uita cu tristeţe spre cer. Din ochii săi curgeau lacrimi de sânge. Într-un târziu zise:
– Iartă-i, Părinte Sfinte! Aceasta e viaţa lor şi nu ştiu ce fac!…
Satură-mă Doamne, dă-mi un colţ de pâine,
Fă să-mi fie foamea doar un gând servil,
Ce va fi de astăzi, ce va fi şi mâine,
Nu mai Tu poţi spune, altfel şi umil.
Catalin DUMITREAN
catalindumitrean@yahoo.com
