LOADING

Type to search

Amintiri despre Părintele Sebastian

Ortodoxie si traire

Amintiri despre Părintele Sebastian

Share

Scrisoare adresată episcopului Casian Gălăţeanu de către profesorul Mihai Rădulescu

Prea Sfinţia Voastră,

Doresc să vă împărtăşesc nişte amănunte din viaţa mea de tanăr. Nu este lucru obişnuit ca un fost profesor, astăzi în varstă de şaptezeci de ani, să încredinţeze unui fost student astfel de amănunte, însă situaţia sănătăţii mele, ca şi anii înaintaţi, mă scuză. Iar vechea noastră relaţie sufletească, dintre dascăl şi învăţăcelul său preferat, cu atat mai mult mă îndeamnă să continui ceea ce am început.

Odinioară, pe cand aveam şaisprezece ani, am avut imensa bucurie de a-l cunoaşte pe Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău. Am hotărat să-l însoţesc pe Ceahlău şi să mă călugăresc. Prea cruda tinereţe mă împiedica s-o fac imediat. Legea nu-ţi îngăduia depunerea voturilor pană la optsprezece ani. Anumite împrejurări defavorabile m-au determinat să mă răzgandesc după vreun an de pregătire şi purificare lăuntrică.

Deoarece am hotărat să cunosc lumea, înainte de a face acel pas fără întoarcere, lumea mi-a dăruit ceea ce avea mai bun. Adică alăturarea mea la destinul celor mai curaţi romani, aceia din temniţele pentru politici. Nu mai suportam să vieţuiesc în minciună. Şi, la douăzeci de ani, am fost condamnat la patru ani închisoare corecţională, pentru a fi organizat în cadrul Filologiei participarea la o manifestaţie studenţească la care eram chemaţi de către studenţii de la Medicină.

Acestea sunt premizele căderii mele în haosul viermuitor al diavolilor ce ne-au condus existenţa. După nouă luni de singurătate, parţial petrecute în anchete, parţial în boală, după mai bine de parcurgerea unui an jumătate tarat prin muceda Jilavă, în condiţii anevoie de imaginat, cu un ocol prin Gherla, unde gardianul Todea era hotărat să ne distrugă, obligandu-ne să ne scoatem hainele şi se ne culcăm în apă, o zi cu pieptul în jos, a doua zi cu spatele pe ciment, iar a trei zi, în şezut, cu braţele după cap, am ajuns în lagărele de exterminare din Deltă şi, ulterior, Balta Brăilei. Cel dintai lagăr, pe care, pentru mai multă culoare a înţelesului, îl numesc ,al foamei’ (Periprava), unde comandantul tăbăra peste deţinut cu calul, a izbutit să golescă pieptul meu de ultimile sclipiri de încredere în viitor sau de bucurie din trecut. Nu mi-a zdrobit curajul, dar nici om nu mai eram, ci o masă inertă de lut. În următorul lagăr, numit în temeiul aceleiaşi patimi după sens ,al setei’, Salcia, am avut norocul ca, de la bun început să întalnesc un călugăr (Părintele Sebastian, n.n .), însoţit de un frate de la aceeaşi mănăstire cu el. Întamplarea (numai întamplare nu este, ci mila lui Dumnezeu) a venit în întampinarea iubirii mele de monahism, de pe timpuri, şi răspunse eforturilor mele de a mă ruga şi de a căuta prezenţa lui Dumnezeu pană şi în cele mai negre momente ale anchetei zdrobitoare care durase şase luni.

A început o perioadă de fericită regăsire de mine şi a blandului Iisus. Dumnezeu era cu noi trei. Pe aripile fiecărui cuvant rostit în cadrul rugăciunii. În pacea reinstaurată în inimi. În dragostea ce răspundea din nou indiferenţei (sau urei) celor din jurul nostru. Nu vreau să insist asupra unor lucruri de negrăit. Aveţi o vastă experienţă a trăirilor duhovniceşti, deci cunoaşteţi prea bine că mangaierea lor nu poate coborî în cuvinte.

Totuşi, sunt dator să pomenesc o anumită zi de neuitat, petrecută împreună cu cei doi fraţi de suferinţă. Am scris despre ea cand eram cu aproape douăzeci de ani mai tanăr, pentru a întări credinţa cititorilor că minuni se mai petrec şi în zilele noastre.

Ne canonea o iarnă atat de cumplită că nici nu am mai fost scoşi la ridicarea digului. Izbeai pămantul cu tarnăcopul şi acesta sărea în sus, ca din cauciuc. Întreruperea muncii nu a avut loc din omenie. Nimănui nu-i era milă de noi. Dimpotrivă, consemnul fiind să murim cat mai mulţi, am fi fost scoşi în continuare mai ales pe acea vreme, numai că se plangeau caraliii şi ostaşii MAI din gardă. De dragul acestora furăm reţinuţi în colonie, reducandu-se calitatea hranei cat era cu putinţă pentru ca să nu se cheltuiască inutil în vederea hrănirii unor vite neproducătoare.

Brigada noastră, dimpreună cu altele, era adăpostită într-un dormitor scund şi lung, din paiantă, alcătuind o construcţie unică. Cred că, între fereastra din capătul ei şi uşa, din celălalt capăt, măsurai o distanţă de peste treizeci de metri. După masa de dimineaţă, luată pe la patru jumătate-cinci, cei trei prieteni, aşezaţi pe patul unuia dintre noi, în dreptul ferestrei menţionate, ne rugam împreună. Turnaţi de o iudă, ne-am pomenit, cand eram mai adanciţi în inimi, cu scundul şi înfiptul sergent major proţăpindu-se langă noi, ranjind şi maraind: “Vă rugaţi?! Las’ că vă dau eu rugăciune! Dezechiparea!” Ordinul ne-a cam nedumerit. Deobicei el suna: ,Echiparea!’, cu alte cuvinte să ne îmbrăcăm. Dar ,dezechiparea’ ce o fi vrut să spună? “Dezechiparea, bă, bandiţilor, sunteţi surzi?! Mă mai ţineţi mult langă voi?! Aţi înţepenit?!” Uitandu-ne unul la celălalt, am scos cu încetinitorul mantăile zebrate cu care ne înfăşuram şi între cei patru pereţi, pentru a ne păzi cat de cat de frigul permanent. Le-am împăturit frumos şi le-am depus la capătul patului. “Scoateţi zeghile!” urlă în continuare. Iar ne-am aruncat unul altuia priviri disperate, fără să înţelegem ce voia stăpanul de la noi. După ce am efectuat şi aceasta nouă dezbrăcare, ne-a manat în pas alergător în curte şi ne-a cerut să lepădăm pantalonii vărgaţi, bocancii şi obielele. Rămăsesem în indipensabilii mai mult sau mai puţin răriţi, deoarece erau vechi de ani de zile. Ne-a cerut să ne aşezăm pe glodul uscat şi să nu vorbim între noi. După care, s-a îndreptat către bucătărie, unde exista o ferestruică ce bătea spre cei aduşi ,la odihnă’. S-a lăsat moleşit de căldură îndărătul acesteia, să ne supravegheze, şi, probabil, cu vreo fripturică în sange, din carnea destinată robilor săi. Nu ştiam exact ce făcea, că doar nu era să ne irosim mantuirea zgaindu-ne la otreapa aceea umană, ci ne-am apucat voiniceşte de rugăciunea întreruptă, făcută, de data aceasta, în tăcerea duhurilor. Am fost ţinuţi în aceste condiţii pană la pranz, cand a ieşit ghiftuit, ca să strige la noi: “Echiparea! În dormitor fuga marş!” Nu am mai tras pantalonii pe noi, să nu pierdem un timp preţios cand s-ar fi putut călăul răzgandi pentru a ne mai ţine afară, în gerul acela de iad. Cu betelia stransă între degetele cramponate, cu bocancii şi cu obielele atarnand în cealaltă mană, ne poticnirăm în fugă şi ne făcurăm nevăzuţi în spatele uşii ce se deschidea spre raiul unde rămăseseră netulburaţi colegii noştri.

Care este minunea? mă veţi întreba.

Minunea este că nici unul dintre noi nu a strănutat, nu a tuşit, n-a început nici unuia să-i curgă nasul. Nimeni n-a răcit, nu a căpătat dublă pneumonie, nici tuberculoză galopantă, asta de parcă am fi fost de fier.

Părintele la care mă refer, pe care, din păcate nu l-am mai putut revedea pană ce m-am eliberat, fiindcă mereu eram mutaţi dintr-un lagăr în altul, a lăsat în sufletul meu o amprentă inimitabilă, timp de patruzeci şi şapte ani. La el am găsit căldura, grija pentru tanărul ce eram, dorinţa de aşezare a mea în făgaşul cel mai autentic creştinesc. În sfarşit, marele meu duhovnic din adolescenţă, pe care nici astăzi nu-l pot uita, la patruzeci şi doi ani după ce a fost ucis prin lipsa de ajutor medical, în bolgiile Aiudului, Părintele Daniel, găsise un înlocuitor care să-mi bucure nefericirile aduse de lume. Nu un scriitor ca el, nici un ziarist de mare răsunet, nu un creator de acatiste, nici un savant teolog, nu un hagiu la muntele Athos, nici un om de mare cultură, nici unul de mare succes între intelectuali, nu un ieroschimonah renumit, ci un necunoscut călugăraş de vreo douăzeci şi patru de ani, niciodată smintit de la linia dreaptă adoptată la aceeaşi varstă cand voisem eu însumi să mă dedic lui Dumnezeu într-o mănăstire.

Această nesmintire a dovedit-o în anii ulteriori: a mai fost condamnat în trei randuri. În altele trei a fost zvarlit în gherle. Procesele sale erau mincinoase, ca tot ce născocea securitatea. Nemaiintenţionand să-i hrănească aureola de martir, caştigată prin suferirea exemplară a confruntării cu duşmanii Bisericii, ele s-au desfăşurat sub acuzaţia infamă a imoralităţii. Cum să distrugă ateii renumele bun al unui monah, dacă nu pe calea aceasta, atribuindu-i propriile vicii?! Procurorul meu, după acelaşi tipic, pentru că fusesem student la limba şi literatura engleză a lăsat să plutească asupra mea, la proces, bănuiala că aş fi fost spion britanic!!!

Dar ce avea cu Părintele meu securitatea?

De cum a ieşit din închisoare, s-a agăţat cu toată nădejdea de biserică, a format coruri de strană, i-a învăţat pe tineri să aibă încredere în Hristos, să-l iubească, să nu mai păcătuiască, să slujească adevărului şi numai adevărului.

S-a străduit a fi mana dreaptă a preotului şi stalpul credinţei în satul natal. Şi tot aşa a rămas, în pofida vicisitudinilor acelor vremuri blestemate. Deşi, securitatea s-a străduit să arunce asupră-i blamul şi să-l manjească cu zoaiele scurse din minţile bolnave ale lucrătorilor săi. Deşi a fost închis cu ţigani analfabeţi, hoţi, curvari, pungaşi, mizerabili ucigaşi.

Metoda nu este nouă. Prea Sfinţia Voastră, cu siguranţă a citit piesa mea ,Baumarchais la Saint-Lazare’. Prea Sfinţia Voastră îşi aminteşte că regele se manie pe limba prea ascuţită a imensului dramaturg Louis Caron de Baumarchais, pe cand juca o partidă de cărţi. La repetarea de către careva a unei replici picante a supusului său, îşi întoarse asul pe dos şi scrise acolo: ,Acest băiat a devenit prea obraznic. Să fie dus la Saint Lazare’. Era o temniţă pentru calugării fustari, pentru pedepsirea prostituţiei, pentru tot ce putea conţine Franţa mai josnic. Din norocire, opinia publică, în timpurile acelea, constituia o adevărată forţă. Baumarchais fu eliberat după şapte zile. El fu bărbatul care, mai tarziu, a pus stăpanire pe Bastilia, pe locul ruinelor căreia şi-a înălţat locuinţa.

Poate că vă amintiţi a vă fi vorbit candva despre cazul acestui curat Părinte, murdărit de securitate cu tot ce poate inventa mai scarnav mintea îndrăciţilor. Asta atunci cand el a pregătit pentru monahism în jur de o sută de tinere şi tineri pentru Mănăstirea Vladimireşti. Vă rugam să-l ascultaţi numai şi după ce vă veţi fi făcut o impresie personală asupra sa să judecaţi cererea lui smerită de fi primit în mănăstire iarăşi. Mi-aţi cerut să particip la întrevedere. Bineînţeles că pentru mine a fost poruncă dragă. Dar nu v-am putut nicicand găsi la telefon, pentru a stabili întalnirea.

Dar Prea Sfinţia Voastră nu uitase convorbirea ce am avut-o. La sfinţirea troiţei din parcul Tecuciului, l-aţi întalnit pe supusul Sfinţiei Voastre credincios, Părintele Sebastian Dediu, din Corod, şi i-aţi spus că v-am vorbit despre cazul său. A avut loc o conversaţie generală, cu accentul pus asupra sectanţilor, pe care aţi încheiat-o cu admirabilele cuvinte: ,Să ne înfrăţim, Părinte’, cuvinte vrednice de acela pe care l-am preţuit atat de mult în tinereţea sa şi continui a-l iubi din suflet. Treburile grave ce aveţi, v-au împiedicat a-l vedea şi pe dansul, cand v-a căutat plin de speranţe, după această întalnire încurajatoare, după cum vă împiedicaseră sa mă primiţi, în urma invitaţiei făcute.

După cum Înalt Prea Sfinţitul Antim Nica se pare că ar fi dorit să folosească setea de muncă pentru Biserică a acestui Părinte, în lagăre ştiu că admirabilul preot Gheorghe Chiriac, doctor şi în Filosofie din Germania, şi Părinţii pe care-i cunoaşteţi, Benedict Ghiuş, Mina Dobzeu, secretarul Mănăstirii Frăsinei, Părintele Ioanichie Popescu, ori dnul profesor Precupescu, i-au stat alături, cu multă încredere şi s-au bizuit pe ravna sa duhovnicească.

Prea Sfinţia Voastră, vă întrebaţi desigur: Ce vrea de la mine fostul meu profesor şi de ce nu vine personal să stăm de vorbă?

Iată răspunsul împărţit în două, după numărul întrebărilor.

Aş veni, nu pentru această chestiune, ci pentru bucuria de a vă revedea, pentru că ştiu că m-aţi primi cu aceeaşi dragoste cu care m-aţi condus pe timpuri la Înalt Prea Sfinţitul Antonie, la Sibiu, cand m-aţi zărit. Cu acel prilej, am fost aduşi la un loc, Înaltul către care v-am îndemnat paşii, atunci cand trebuia să decideţi asupra soartei viitoare a Prea Sfinţiei Voastre, student în preajma absolviriii Institutului Teologic, am fost adunaţi, spuneam, Înalt Prea Sfinţitul, Prea Sfinţia Voastră, pe atunci Duhovnic al Institutului Teologic din Sibiu, şi cu subsemnatul, care am făcut legătura dintre cei mai vrednici oameni pe care-i cunoşteam. Va să zică, aş veni să stăm de vorbă. Dar nu mă pot deplasa.

Am suferit două internări, din pricina unei boli de inimă ce a fost pe punctul de a-mi lua zilele. Acum sunt legat de un aparat producător de oxigen. Nu am voie să mă despart de el 17 ore din 24. Cat priveşte cealaltă întrebare, iată răspunsul. Voi expedia şi Părintelui o copie a acestei scrisori, chiar cu rugămintea de a o expedia el (locuiesc acum departe de aerul viciat al Bucureştilor, pe malul lacului Fundeni, unde sunt departe şi de civilizaţie, deci mi-e greu s-o plasez în cutia poştală). I-o voi da şi lui pentru a afla din ea că vă solicit, cu toată dragostea şi conştinţa că v-ar putea deveni om de toată încrederea, să îl primiţi pentru a sta de vorbă cu dansul şi a-l cunoaşte cu adevărat, nu după spusele unuia şi altuia, ori după cine ştie ce dosar ce ascunde adevărul. Părintele Sebastian doreşte din suflet de a reintra în mănăstire şi să se încheie odată pentru totdeauna suspectarea sa din timpurile odioase deloc apuse.

Prea Sfinţia Voastră, un om are nevoie să fie înţeles de părintele său. Ascultaţi-l. Nu vă rog nimic mai mult.

Cu fiiasca plecăciune a propriului părinte de suflet al Prea Sfinţiei Voastre,

Lectorul Mihai Rădulescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *