Andrei Pleșu, Gheorghe Fedorovici și presupusa ortodoxie

Cred că a trecut o jumătate de an, dacă nu mai bine, de când nu am mai scris pe blog. Revin acum cu un text, scris dintr-o suflare, care răspuns la o articol de pe blogul lui Gheorghe Fedorovici, Crucea și intervalul.

De unde a început toată povestea? Andrei Pleșu a fost la Cluj și a vorbit cu studenții de la Teologie, iar seara a conferențiat despre recenta lui carte în fața a cel puțin 1000 de oameni. De ani buni nu cred că am mai văzut atâta lume care să vină să asculte un singur om care vorbește. Nu dansează, nu cântă, nu face nimic ieșit din comun, ci vorbește despre Parabolele lui Iisus. Și totuși oamenii se înghesuie să îl audă, cu toate că și la Biserică, în fiecare duminică se vorbește despre Parabole (și nu numai). Vor fi fost și snobi printre ei, așa cum îi acuza cineva, dar sigur au fost destui împinși de o sete reală pentru un discurs onest și inteligent asupra unei teme perene: Adevărul.

Reacțiile au fost dintre cele mai diferite. De la încântare până la înjurături spuse cu sete, au fost de toate. Din toate părțile. Teologi și laici s-au așezat, amestecat, pe poziții pro și contra. Era de așteptat. O persoană publică așa cum este domnul Andrei Pleșu nu are cum să fie pe placul tuturor. Dintre toate reacțiile cea a domnului Fedorovici se vrea argumentată, echilibrată și mai ales duhovnicească, ortodoxă (că doar nu degeaba blogul pe care scrie se numește „Cumpăna. O viziune ortodoxă”). În manieră jurnalistică, textul debutează cu o informație șocantă, cu cârlig la cititor: noul capelan al Universității din Boston este un transexual (o femeie care a suferit o operație de schimbare de sex). Capelanul (am aici probleme serioase, vorbim de noul capelan sau de noua capelană? Omul este ceea ce s-a născut sau ceea ce a ieșit de pe masa de operație?) a fost sprijinit de un episcop anglican care zice: „concepția unui Dumnezeu care te judecă este respinsă din capul locului”. Nu comentez afirmația asta, ci ceea ce se petrece mai departe.  Fedorovici face un salt năucitor la o afirmație pe care Andrei Pleșu a făcut-o la Cluj, în cadrul întâlnirii cu studenții teologi. Spusa ar trebui să reprezinte, conform autorului nostru,„mesajul pe care dl Pleşu îl proclamă în dioceza domniei sale”, anume că “Nu poţi rechiziţiona Duhul. Nu poţi să pleci de la convingerea că adevărul s-ar rosti doar la Buzău.” Într-adevăr, acest lucru a fost afirmat la Cluj, la Facultatea de Teologie. Acesta să fie jurisdicția lui Pleșu? Să înțelegem de aici că Gheorghe Fedorovici nu mai recunoaște autoritatea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și pe IPS Andrei ca Mitropolit al Clujului?

Nu, evident că nu. Ar însemna să forțez în aceeași manieră sensul textului, la fel cum face domnul Fedorovici, cu afirmația lui Andrei Pleșu. Decontextualizat, ceea ce zicea Pleșu studenților la Teologie de la Cluj, poate să însemne orice. Chiar și ceea ce crede Fedorovici că înseamnă. Anume că dacă Adevărul nu s-a rostit doar la Buzău, atunci omul de cultură bucureștean crede cu siguranță că toate religiile sunt o apă și-un pământ, creștinismul nu are nimic aparte și iată-ne plonjând într-o mare relativistă. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Să le luăm pe îndelete.

În primul rând invitația la deschidere a domnului Pleșu nu a fost una ce să conțină în substrat un ecumenism deșănțat, o anulare a contururile. A fost, dimpotrivă, o invitație la a reconsidera raportul teologic dintre cei dinăuntru și cei dinafară. E nevoie de o discuție amplă pe acest subiect, care nu poate fi expediat lejer. Voi face ceea ce îmi stă în putință.  Teologii ortodocși încearcă de multă vreme să se definească în relație cu cei de alte confesiuni sau religii. Cel mai des invocată este afirmația eclesiologică fondatoare a lui Ciprian al Cartaginei, cum că în afara Bisericii nu este mântuire. Fără problematizări și fără îndoiali, în descendența ideologică a Sfântului Ciprian, teologi de toate nuanțele iau dreptul lui Dumnezeu de a mai acționa în afara granițelor jurisdicționale ale Bisericii Ortodoxe. Împotriva lor poate fi amintită eclesiologia temeinică pe care o sugerează teologul rus(fără studii de teologie, se pot oțărî unii), Alexei Homiakov. Rezumând, ideea este următoarea: Noi, ca Biserică Ortodoxă, avem conștiința că suntem Biserica lui Hristos, în care suntem chemați la mântuire. Ceea ce se întâmplă în afară nu ne este dat nouă să judecăm. Dumnezeu lucrează unde și cum voiește, nu-i putem pune noi bariere, la fel cum nu putem emite judecăți definitive cu privire la ceea ce se petrece cu ceilalți. Reformulând, putem spune că noi credem că la noi s-a rostit adevărul, și avem astfel un criteriu în funcție de care să judecăm ceea ce se petrece în afară.

În clipa în care refuzăm orice acces la adevăr celor care se află așa-zis în afară, producem o ruptură ontologică nejustificată în trupul umanității. Necreștinii (în cazul nostru și mai restrâns neortodocșii) ar fi o specie sub-umană, nedeplină, lipsiți de orice permeabilitate în fața harului, care oricum nu ar bate într-acolo. E identificabilă aici o anumită autosuficiență a credinciosului, absolut nejustificată duhovnicește. Cei care se cred înăuntru și-au arogat dreptul de posesiune asupra acelui spațiu și sunt deciși să-i dea pe toți afară. Fără remușcări și regrete. Și astfel dragostea pentru aproapele se întoarce, în cel mai bun caz, în Vechiul Testament. Devine, insist asupra faptului ca în cel mai bun caz, devine dragoste față de cel de-o seamă cu tine. Dacă ar fi să luăm minim în serios porunca iubirii, s-ar schimba ceva. Chiar dacă ar fi doar pe plan lăuntric. Mântuitorul Hristos o spune limpede: dragostea față de Dumnezeu este indisolubil legată de dragostea pentru aproapele și invers. Și tot Fiul lui Dumnezeu zice că faptele celor care îi urmează trebuie să fie mărturie puternică în fața lumii. Atât de puternică încât să nască credința în inimile celor care văd. Așadar, în privința celor care nu cred (sau cred altfel decât noi) avem două variante: fie faptele noastre nu au spus nimic, fie cuvântul Scripturii este vorbă goală. Fiindcă varianta a doua este total inacceptabilă, nu ne rămâne decât că noi nu am făcut suficient, pentru ca ceilalți să creadă. Așadar, dincolo de orice judecată, nu ne rămâne decât smerenia și pocăința continuă pentru nedesăvârșirea lor și a noastră.

Și totuși, orice ar crede domnul Fedorovici, harul adie și în alte locuri în afară de Buzău, ori chiar de Muntele Athos. Dumnezeu nu are cum să-i părăsească cu totul pe cei din afara Bisericii Ortodoxe. Dacă Dumnezeu iubește pe fiecare din cei pe care i-a creat, îi iubește inevitabil și pe neortodocși. Iar dacă îi iubește le dă și harul Său.  Chiar dacă altfel. Și apoi Pleșu nici măcar nu vorbea despre mântuire, har sau alte lucruri ultime. Vorbea despre adevăr. E drept, Iisus Hristos este Adevărul întrupat. Dar până la El sunt adevăruri mai mici, împrăștiate în căutările lumii întregi. În înțelepciunea care este profund umană. În gândurile multora din cei care s-au confruntat în culturi diferite cu aceleași probleme. Iar despre acel adevăr vorbea la Cluj domnul Andrei Pleșu și sunt absolut sigur că astfel de adevăruri s-au spus peste tot, în toate culturile, chiar și în cele minore.

Ar mai fi de vorbit și despre umorul la care îndeamnă Andrei Pleșu, de unde Fedorovici înțelege că vrea să transforme Evanghelia într-o poantă bună. Din nou discursurile sunt total unul pe lângă altul. Ar fi mult de vorbit despre umorul părinților (chiar Patericul are ironii și zâmbete ascunse), dar ne-am întinde prea mult și am obosi.

Paul SILADI