Ansamblul memorialistic al anticomuniştilor din România deportaţi în Bărăgan în anii 1951-1964

         Astăzi, la 7519 ani de la Adam şi 2011 de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, avem datoria şi putinţa de a păstra memoria trecutului prin mijloacele pe care Bunul Dumnezeu ni le pune la dispoziţie din abundenţă alături de vestigiile istorice, documentele arhivate şi martorii evenimentelor recente. Aceste mijloace pot fi puse în valoare îndeosebi prin instituţiile care se detaşează prin cea mai înaltă slujire duhovnicească la care sunt chemate, respectiv Sfintele Mânăstiri Ortodoxe, institutele de cercetare şi muzeele.

 

Până astăzi, mântuirea oamenilor a urmat o singură cale, anume ascultarea Poruncilor Lui Dumnezeu şi tăierea voii noastre egoiste. Beneficiind de darul naşterii într-o familie creştin-ortodoxă românească cu origini sud-dunărene şi atitudine anticomunistă şoptită în ascuns, încă de la vârsta de patru anişori am mărturisit public datoria muncii în profesiunea de istoric-geograf. Totodată, am făcut şi primul gest anticomunist prin opoziţia categorică faţă de invitaţia acceptării hranei din cazanul grădiniţei comuniste din satul brăilean Jugureanu. Astfel, am urmat acest model de viaţă duhovnicească şi am ajuns treptat la conştiinţa ultimei noastre datorii, cea a păstrării memoriei regimurilor dictatoriale din secolul XX, cu accent deosebit pe martirajul din timpul criminalului regim comunist-ateu aflat încă sub influenţa diavolului numit explicit „stafia care bântuie prin Europa, stafia comunismului”.

 

Datoria Patriarhiei Române

 

În acest sens, cea mai importantă dovadă este faptul că – pe prima treaptă românescă duhovnicească, la nivel Patriarhal naţional şi cu rezonanţe internaţionale – această datorie şi putinţă înseamnă construirea Casei Lui Dumnezeu pe pământ sub forma Catedralei Mântuirii Neamului, Poruncă cuprinsă explicit în Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie. Totodată, această ctitorie este şi o dorinţă firească a neamului românesc creştin-ortodox de pretutindeni, veche de secole, după modelul celorlalte popoare ortodoxe frăţeşti. Conştient de această datorie şi dând o binecuvântare pentru ucenici în predica din Duminica Floriilor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a afirmat categoric: „Orice lucru duhovnicesc, inclusiv ridicarea de biserici, este făcut de Dumnezeu prin mâinile noastre”.

 

Istoria mântuirii, detaliată explicit în Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, ne învaţă că această datorie a ctitoririi ultimei „guri de rai” trebuie plasată tot „pe un picior de plai”, adică în aceeaşi curte cu simbolul iadului comunist-ateu, monumentalul ansamblu arhitectural Casa Poporului-Bulevardul Victoria Socialismului.

 

Scopul acestui demers mântuitor şi a celui pe care am datoria să-l propun mai jos este invitaţia palpabilă la alegerea conştientă a locului unde ne vom petrece viaţa de veci: Rai-Împărăţia Cerurilor sau iad-gheenă. Pentru realizare, pornind de sus în jos, ambele obiective memorialistice şi cele asemănătoare din restul ţării trebuie introduse într-un circuit turistic internaţional care poate fi pus în aplicare foarte uşor în această epocă a beneficiilor oferite din abundenţă prin tenhologii.

 

Datoria Episcopiilor

 

Pe a doua treaptă, la nivel provincial, această datorie şi putinţă înseamnă pentru Episcopi organizarea unui ansamblu memorialistic care să permită continuarea pelerinajului la principalele vestigii duhovniceşti şi istorice, gen Sfintele Mânăstiri, cetăţi, penitenciare comuniste şi muzee. Dintre mărturiile sistemului concentraţionar comunist românesc este muzeizat integral numai Penitenciarul de la Sighet şi parţial Aiud, Cetatea Făgăraş, Râmnicu Sărat şi Fortul 13 Jilava.

 

Dispariţia voită a acestor vestigii istorice este ilustrată de celebrul caz Piteşti, unde mare parte din ansamblu a fost şters de pe faţa pământului. Cum întreaga ţară este încă o frumoasă grădină presărată cu asemenea bogaţii, avem datoria şi putinţa de a pune în valoare toate valorile locale, fiecare cu specificul şi unicitatea proprie: Canalul, Balta Brăilei, Delta Dunării şi minele. Pentru aceasta este nevoie de modernizarea infrastructurii generale şi de specialitate materializată prin muzeizări, recuperări, recondiţionări, reparaţii, refolosiri, cercetări, descoperiri, invenţii şi accesul liber al arhive şi mijloace de publicare şi publicitate.

 

Beneficiind de faptul încurajator al existenţei meseriaşilor calificaţi şi cu voinţă de muncă din belşug, aşteptăm sprijinul celor care au pus în aplicare planul distructiv prezentat sub formulele „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”, „Industria românească la fier vechi!” şi „Pariul cu agricultura”. Cum turismul a ajuns cea mai importantă industrie şi noi putem oferi destule atracţii care merită să fie văzute de milioane de curioşi, mai rămâne doar voinţa decidenţilor politici. Dacă omul vrea şi cere ajutorul Creatorului, Dumnezeu ajută!

 

Datoria Parohiilor

 

Pe treapta a treia, la nivel local, în cazul Parohilor şi credincioşilor din centrul Bărăganului această datorie şi putinţă înseamnă construirea unui ansamblu memorialistic al anticomuniştilor din România deportaţi în anii 1951-1964 în această veritabilă „mică Siberie”. Locul a fost ales de Dumnezeu la nord de satul brăilean Jugureanu, pe cele trei movile de pământ galben situate în lunca Călmăţuiului, între satele din jurul fostei zone libere a Raialei-Kazalei turceşti din perioada 1538-1829.

 

Pentru dumirirea şi încurajarea necredincioşilor de astăzi, locul a fost însemnat cu o cruce pe o hartă militară austriacă documentată şi scrisă în 1790 prin mâna celor care au bombardat şi dărâmat Sfintele Biserici şi Mânăstiri din Transilvania în deceniul abia încheiat atunci. Totodată, istoria şi geografia duhovniceşti ne învaţă că, pe lângă alte motive ale alegerii Bărăganului ca loc de deportare internă a celor consideraţi duşmani de către profitorii regimului criminal comunist, ceea ce a contat mult a fost şi lipsa unei mânăstiri în imensitatea şi pustietatea spaţiului câmpiei tabulare dintre oraşele Brăila şi Urziceni (închipuind piciorul Crucii), respectiv dealurile Buzăului şi Dobrogei (braţul Crucii). Pe vremea guvernării comuniştilor, subiectul luptei deportaţilor împotriva regimului nu era discutat în zonă decât pe şoptite din cauza teroarei împrăştiate sistematic de Securitate şi anexa ei informativă de la sate, Miliţia.

 

Ansamblul memorialistic al anticomuniştilor din România deportaţi în Bărăgan în anii 1951-1964 trebuie să cuprindă ctitorirea Sfintei Mânăstiri cu Hramul „Duminica Sfinţilor Români” şi triada ştiinţifică reprezentată de un institut de cercetare, reconstituirea unui sat şi construirea unui muzeu. Ansamblul trebuie plasat sub o triplă autoritate: duhovniceşte Sfintei Patriarhii, administrativ Primăriei Jugureanu şi ştiinţific unui Institut pentru Studiul Deportărilor.

 

Ulterior trebuie organizate o şcoală şi o universitate de vară prin care să sporim cunoşterea şi popularizarea subiectului, să identificăm şi să încurajăm copii dăruiţi şi harnici. Regretabil este faptul că propunerea privind derularea acestui proiect sub umbrela academică a Institutului Român de Istorie Recentă nu a fost acceptată de colegii din conducere, neinteresaţi de beneficiile duhovniceşti şi materiale pe care le va aduce truditorilor merituoşi, motiv pentru care am căzut de acord să ne despărţim profesional în termeni amicali.

 

Geografic şi juridic, ansamblul trebuie construit pe o parte din terenul reprezentat de cele 90 de ha lăsate moştenire satului Jugureanu de familia de vlahi Kiriţescu/Chiriacescu. Având probabile origini imperiale şi/sau nobiliare şi importante averi, aceşti sufletişti români sud-dunăreni au fugit din calea pustiirii de către bande anarhice turceşti a patriei strămoşeşti din Munţii Pindului şi s-au refugiat la nordul Dunării înainte de 1780, an în care Iamandache Chiriacescu a ctitorit trei Sfinte Biserici cu Hramul „Sfântul Nicolae” la Ruşeţu, Jugureanu şi Ulmu.

 

Peste două generaţii, la mijlocul secolului XIX, nepotul care-i purta numele a fost ctitor la Perieţi cu soţia Anica Perieţeanu şi la Jugureanu cu fratele Alexandru. Pentru această jertfelnicie şi altele asemenea, Dumnezeu a dăruit familiei pe genialul pictor Ştefan Luchian, nepotul primului ctitor Iamandache, prin fiica Elena, precum şi pe Regina Beatrix a Olandei, probabilitate păstrată în memoria orală sub forma unui zvon neconfirmat prin tăcere de foştii şi actualii diplomaţii regali la Bucureşti.

 

Fiind apreciat de cunoscători ca unul din primii zece pictori ai lumii, Ştefan a fost un admirator, discipol şi aparător al genialului Nicolae Grigorescu. Fiind prigoniţi amândoi pentru aceeaşi firească împlinire a datoriei apărării specificului naţional românesc prin pictură, mentorul l-a sprijinit pe ucenic la necaz, dovedind astfel valabilitatea principiului „Cine se aseamănă se adună”.

 

Pentru noi „cojanii” din mijlocul Bărăganului – mare parte urmaşi ai vlahilor aduşi de Chiriaceşti ca rude, prieteni şi slujitori – asumându-mi responsabilitatea moştenirii datoriei lor strămoşeşti de ctitori am propus localnicilor construirea ansamblului memorialistic al anticomuniştilor din România deportaţi în Bărăgan în anii 1951-1964.

 

Conştientizând duhovniceşte această datorie şi seculară dorinţă lăuntrică creştinească, localnicii credincioşi şi harnici au acceptat şi confirmat propunerea prin răspunsul afirmativ dat la sondajul de opinie pe care l-am prezentat scris prin afişe şi verbal unor trecători întâlniţi în timp ce am cutreierat pe jos satele Jugureanu, Ulmu, Vultureni, Scărlăteşti, Cireşu, Brateşu Vechi, Surdila Greci, Lunca, Ruşeţu, Sergentul Ştefan Ionel şi oraşul Făurei, cu ocazia „Întâlnirii fiilor satului brăilean Jugureanu în Săptămâna Luminată”, ediţia a IV-a, 23 aprilie-1 mai 2011. Chemându-i la rugăciune pentru obţinerea de la Dumnezeu a acestui mare dar care este o Sfântă Mânăstire Ortodoxă, cei mai interesaţi localnici s-au arătat a fi bătrânii şi copii, tinerii fiind mai rezervaţi, mai ales după ce le-am răspuns cu o invitaţie firească la întrebarea privind finanţarea proiectului: să nu mai risipească banii şi sănătatea pe tigări, cafea, alcool, anticoncepţionale, avorturi şi altele asemenea.     

 

Ştiind faptul că valorăm cam cât ne apreciază cei din jur, anterior am încercat să câştig încrederea opiniei publice mergând într-o primă etapă la emisiunea-concurs de cultură generală ROBINGO şi susţinând cu sinceritate apartenenţa mea la grupul plugarilor din Bărăgan, chiar dacă emoţiile debutului m-au împiedicat să câştig măcar unul din cele trei obiecte puse joc de TVR la 14 ianuarie 1996. Ulterior am mai participat la alte trei concursuri diferite şi am obţinut un modest câştig financiar la „Ruleta rusească” organizată în ianuarie 2004. Succesul a fost binevenit ca mesaj încurajator în condiţiile în care am lucrat fără plată peste trei ani consecutivi şi fără concediu de odihnă de la angajare până astăzi, împotrivindu-mă astfel închiderii IRIR de către unii colegi care nu mai aveau nevoie de el.

 

În a doua etapă, începând din 2008 am iniţiat şi organizat simultan „Întâlnirea fiilor satului brăilean Jugureanu” şi strângerea de date istorice direct şi prin apelul la scrierea memoriilor de către cei care consideră că au ceva de spus publicului, dovezi necesare pentru întocmirea propriului arbore genealogic şi a monografiilor satelor de origine a strămoşilor mei din familiile Videnie, Porcuţ, Vişan, Grigore, Ionel, Lepădatu, Popescu, Popa şi Bobocea. Prin cercetările făcute în arhive şi mergând din casă în casă am reuşit să adăug deocamdată şi familia Lupaşcu precum şi toate ramurile acestor familii, care poartă alt nume prin măritatul fetelor. Crescând astfel treptat interesul de la una la mai multe familii, am urcat apoi la treapta sat şi am ajuns la conştiinţa adunării laolaltă a satelor din jurul mântuitoarei cruci înscrisă pe harta militară, reprezentând Memorialul deportaţilor.   

 

Etapa expoziţie şi casă memorială

 

Prima etapă a construirii ansamblului memorialistic al anticomuniştilor din România deportaţi în Bărăgan în anii 1951-1964 poate începe imediat prin: reînfiinţarea Primăriei Jugureanu ca instituţie publică coordonatoare a proiectului; sedentarizarea în Căminul Cultural a expoziţiei itinerante „Rusaliile negre: deportarea în Bărăgan”, realizată de Fundaţia „Academia Civică” şi aflată acum la Timişoara; mutarea în Casa Memorială Chiriacescu a expoziţiei comemorative a pictorului Ştefan Luchian, realizată de fundaţia omonimă la  Botoşani; copierea arhivei orale privind deportaţii, realizată de „Fundaţia a treia Europă” din Timişoara.

 

Pentru acestea este nevoie de acceptul şi sprijinul autorităţilor publice centrale bisericeşti şi politice, respectiv a conducătorilor fundaţiilor ştiinţifice şi ai asociaţiilor foştilor deportaţi şi deţinuţi politic. Clădirile publice propuse ca sedii au fost ridicate prin munca sătenilor şi astăzi sunt goale şi într-o stare de conservare foarte bună. Completarea celor două expoziţii şi realizarea unei triade poate fi făcută prin Sfântă Biserică cu Hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, monument istoric ctitorit după 1840 de săteni şi Chiriaceşti, care şi-au sacrificat bruma de agoniseală, respectiv moşiile şi bijuteriile. 

 

Specialiştii necesari în această primă etapă de muzeizare sunt: un deportat pentru prezentarea propriei experienţe şi a expoziţiei omonime; prof. de istorie-geografie Nicolae Lupaşcu pentru prezentarea istoriei satului şi a expoziţei privind pictorul; monahul Diomid Lupaşcu pentru prezentarea Sfântei Biserici şi pregătirea duhovnicească pentru marea responsabilitate a ctitoririi Mânăstirii, datorie la care s-a opus deschis Părintele Paroh Ştefan Slotea şi anturajul Sfinţiei Sale. Alţi neaşteptaţi opozanţi din categoria bugetarilor au fost cei din conducerea Primăriei Ulmu, respectiv primarul cu delegaţie Marian Iconaru şi vicele Mihai Turtoi din Jugureanu, deşi iniţial şi-au dat acordul.

 

Profesorul pensionar are meritul de a fi făcut cunoscută harta încă din timpul regimului comunist, apoi ca organizator de pelerinaje cu elevii la Sfintele Mânăstiri din Bucovina. Anul trecut a mers cu fiul în pelerinaj în Ţara Sfântă şi Sfântul Munte Athos, unde se află acum singurul monah originar din centrul Bărăganului. Remarcabil este faptul că în privinţa înaltei misiuni duhovniceşti a preotului paroh istoria se poate repeta după un secol: în 1912 ieromonahul Gherman Blanariu a fost adus de la Sfânta Mânăstire Cocoş pentru a pregăti martiriul celor 45 de fii ai satului care şi-au dat viaţa pentru materializarea milenarei dorinţe a unităţii naţionale. Între aceşti viteji se numără  şi străbunicii mei Toma Porcuţ (căzut la datorie în 26 septembrie 1916 la Turtucaia), respectiv Ion Grigore din Ruşeţu.

 

Organizat provizoriu astfel şi fiind unic în peisajul turistic naţional, ansamblul Sfânta Biserică-expoziţii poate fi inclus în circuitul turistic care leagă litoralul de Sfintele Mânăstiri din Carpaţi, turiştii aducând banii necesari pentru relansarea economică a zonei. Cronologic şi mediatic, inaugurarea poate fi plasată în ajunul Rusaliilor, prin participarea la Sfintele Slujbe ale Moşilor de vară şi deschiderea expoziţiilor în prezenţa Majestăţilor Sale Regele Mihai al României şi Regina Beatrix a Olandei, ca invitaţi şi la „Sărbătoarea arborelui genealogic al familiei Vişan din comuna brăileano-buzoiană Ruşeţu”.

 

Regele Mihai mergea vara la Domeniul Coroanei de la Ruşeţu, deseori însoţit de sociologul Dimitrie Gusti şi şoferul Ioniţă Vişan, unchiul meu. Majestăţile lor au datoria strămoşească de a fi mari ctitori de Sfinte Biserici Ortodoxe şi de a transmite această tradiţie urmaşilor care să aibă astfel parte de mai multe şi mai mari bucurii duhovniceşti. Tot atunci, trebuie organizată prima ediţie a unui simpozion internaţional privind deportările, manifestare ştiinţifică necesară în peisajul tot mai sărac al manifestărilor de gen din ţară.

 

Etapa construirii Memorialului deportaţilor

 

Etapa construirii Memorialului deportaţilor trebuie să înceapă prin completarea drumurilor actuale şi construirea unora noi pentru punerea în valoare a celor 17 miliarde lei reprezentaţi de podul monumental aruncat peste pârâul Călmăţui şi lipsit de utilitate în condiţiile în care celebra activitate ştiinţifică agricolă a Staţiunii Experimentale Ruşeţu a fost falimentată voit în ultimele două decenii. Se păstrează în paragină mare parte din infrastructura agricolă, care poate fi completată cu ajutorul finanţării prin fonduri europene nerambursabile.

 

Oamenii sunt dornici de muncă şi aşteaptă o iniţiativă de sus în jos, care se poate realiza sub forma unei „euro-regiuni” formate din duzina de sate şi oraşul feroviar Făurei grupate geografic în jurul Memorialului deportaţilor. Specialiştii în construcţii duc lipsă de oferte de lucru şi sunt dispuşi să ajute în condiţii de muncă şi salarizare legale şi tot în cadrul firmelor patronate de rudele Dumitru Lupaşcu şi Alin Albu, care mi-au promis sprijinul lor. Asemenea şi unele autorităţi publice locale, lipsite deocamdată de resurse financiare datorită neimplicării în lupta pentru obţinerea fondurilor europene nerambursabile.

 

Pe teren, pe prima movilă de la Jugureanu spre Făurei trebuie şi poate fi construită o clădire pe trei niveluri, care să adăpostească un restaurant, un muzeu şi o sală de conferinţe. Între prima şi a doua movilă trebuie reconstituită o uliţă de sat de deportaţi, cu bordeie şi case în mărime naturală, protejate cu o copertină de sticlă.

 

Pentru întărirea puterii mesajului didactic cocioabele trebuie rânduite cu faţa spre vânt, pe sate, deschise accesului direct şi personalizate pe nume reprezentative ale martirilor anticomunişti. După casele fiecărui sat trebuie plasat nelipsitul cimitir reconstituit cu copiile crucilor păstrate până astăzi acolo ca martori tăcuţi. Peste aleea din faţa lor trebuie lăsat terenul liber ca loc de experienţă directă pentru curioşii şi nostalgicii comunismului, liberi să testeze tragedia deportării pe propria piele, într-un cadru organizat contra unei sume de bani.

 

La capătul uliţei, pe movila din mijloc, trebuie ctitorită Sfânta Biserică cu Hramul „Duminica Sfinţilor Români”, care să adune simbolic toţi deportaţii şi practic toţi pelerinii. Spaţiul următor trebuie să cuprindă curtea, chiliile şi un paraclis pe movila din nord, care să fie centrul duhovnicesc al ansamblului şi cimitirul monahilor din Sfânta Mânăstire.

 

Tot ansamblul memorialistic trebuie protejat şi apărat cu un gard de zid, sistem electronic de pază şi plantaţii de salcâm, plop şi salcie. Pentru păstrarea liniştii necesare urcuşului duhovnicesc şi evitarea haosului arhitectonic, arhondaricul pentru pelerini şi spaţiile de cazare pentru turişti trebuie construite în Jugureanu şi satele înconjurătoare situate la o aruncătură de băţ. O noutate agroturistică care poate fi pusă în valoare uşor este participarea turiştilor la muncile câmpului alături de gazdele lor de moment, obţinând astfel mai multe satisfacţii sufleteşti şi beneficii materiale decât o fugară trecere prin zonă.

 

Încurajări Dumnezeieşti punctuale

 

Fiind atenţi la promisiunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei, 18, 20), prin intermediul unor întâmplătoare „Soboare spontane” în care am fost „cercat la apa certării” (Psalm 80, 6) am avut şi plăcuta surpriză a obţinerii răspunsurilor la unele nedumeriri punctuale privind realizarea Memorialului deportaţilor.

 

Astfel, în Jugureanu ne-au fost revelate surprinzător trei datorii de împlinit urgent: recuperarea bocceluţei cu „cocoşei de aur” furată în contextul arestării boierului martir anticomunist Mihail Chiriacescu de un trio comunist condus de Gheorghe (Miu) Lupaşcu şi păzit de vărul Vili (Gh.) Lupaşcu, singurul supravieţuitor astăzi ca octogenar plimbat mai săptămânal cu Salvarea în căutarea morţii care refuză să vină; reînfiinţarea maternităţii, Poruncă venită prin Mihalache Ionaşcu, fiu de cârciumar comunist şi cuţitar asasin al unui ţigan coleg de şcoală, nepedepsit juridic şi care prin implicare directă îşi poate răscumpăra păcatul; reconstituirea bibliotecii publice în acelaşi spaţiu din care a fost făcută pierdută la începutul guvernării regimului „democraţiei originale”, Poruncă transmisă în cancelaria şcolii prin propunerea făcută şi donaţia de carte promisă de învăţătorul Cornel Mihalaşcu.

Altă încurajare este revenirea comunei Ruşeţu sub seculara jurisdicţie administrativă a Brăilei după greşeala făcută în 1968 pe motiv de lene: deplasarea în cel mai apropiat oraş reşedinţă de judeţ, Buzău. Ideea ne-a fost transmisă de Părintele Paroh Petru Bălan în uşa Sfântului Altar, când şi-a declarat astfel reţinerea faţă de sprijinirea verbală pe care i-am solicitato: „Sunt în altă eparhie!”.

Acest răspuns spontan mai are un tâlc duhovnicesc înalt: de peste două decenii Părintele ctitor al noii Parohii Ruşeţu 2 luptă fără succes cu administraţia publică locală pentru revenirea zilei de târg săptămânal Sâmbăta pentru respectarea celei de-a patra Porunci din Decalog, ceea ce o Sfântă Mânăstire poate reuşi să convingă printr-o viaţă duhovnicească mai înaltă.      

 

Speranţe umane şi avantaje geografice

 

Condiţiile de climă sunt aspre, prielnice pentru sporirea nevoinţei duhovniceşti: apa sălcie, Crivăţul, arşiţa, gerul, muştele, ţânţarii, „concertul broaştelor” şi pământul „clisos”. Plecând de la statutul juridic al celor în memoria cărora trebuie construit ansamblul şi de la grija pe care colegii lor de drept comun le-au arătat-o în condiţii de detenţie, cel mai potrivit este să-i chemăm la mântuire prin crucea călugăriei pe aceşti cei mai curajoşi în păcat şi mai leneşi în virtute dintre semenii noştri.

Astfel putem rezolva problema recuperării sociale şi reduce cazurile de recidivă măcar pentru cei care nu mai sunt primiţi acasă şi nici nu mai au alt mod şi loc de mântuire. Lor li se pot alătura cu succes alţi campioni ai mândriei, slavei deşarte şi lenei duhovniceşti, respectiv genialii şi harnicii artişti şi sportivi. Cum lenea „fugii de durere şi goana după plăcere” este caracteristica generală a momentului actual, cei mai potriviţi pentru a da exemplu în această nevoinţă duhovnicească sunt ultimii eroi ai luptei cu armele pentru credinţă, ţară şi neam, respectiv membrii grupului Ilaşcu.

Transportul cu automobilele se poate face uşor în condiţiile câmpiei tabulare fără obstacole naturale folosind DN 2B şi DJ 203. Cel pe calea ferată are ca nod important oraşul Făurei, care adună trenuri din cinci direcţii. Geografia locului permite reconstituirea „armanelor boiereşti” din lunca Călmăţuiului şi „de la deal”, respectiv a grădinilor, viilor, livezilor, pădurilor şi  eleşteelor, la care ne poate ajuta monahul Diomid ca inginer piscicol. Este nevoie şi se pot realiza şi seră, pepinieră, vinărie subterană, prisacă, presă de ulei, boiangerie, fabrică de brânzeturi şi abator.

Pământul este cel mai bogat din Bărăgan, cu posibilităţi de irigare, cu grajduri de animale goale. Tradiţia secolului de creştere a cailor de rasă poate fi continuată prin reluarea creşterii raselor pentru călărie, foarte bine cotate pe piaţa arabă. Lipsa unei pieţe de desfacere apropiate şi scăderea numărului tinerilor a impus reducerea activităţii economice la nivel de subzistenţă. Această situaţie nefirească va deveni uşor şi repede doar o simplă amintire neplăcută după ce vom realiza acest proiect de modernizare cu ajutorul fondurilor europene nerambursabile.

Incurajator este faptul că până la cel de-al doilea război mondial zona era celebră pentru bogaţia legumelor cultivate în lunca inundabilă a Călmăţuiului şi care erau cumpărate îndeosebi de comercianţi veniţi de la Buzău şi Slobozia. Profitabile sunt şi plantaţiile de cătină şi măceşe, care pot completa sărăcăcioasa floră spontană medicamentoasă ilustrată mai ales prin parfumatul muşeţel. Alte speranţe economice importante se îndreaptă spre subsolul bogat în petrol şi gaze asociate exploatate deja cu mare succes de o jumătate de secol şi confirmate de ultimele prospecţiuni geologice, precum şi spre lunca aleasă pentru amplasarea unei păduri de centrale electrice eoliene.

 

Riscurile şi responsabilităţile nerealizării Memorialului deportaţilor

 

Istoria mântuirii ne învaţă că „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Luca, 13, 35) şi doar aceasta este calea sfinţeniei, cea în care „ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui” (I, Ioan, 2, 3). Altfel, istoria antichităţii, prin Vechiul Testament, ne învaţă că atunci când Dumnezeu l-a trimis pe Moise să ceară fiilor lui Israel să ridice Cortul Mărturiei în pustiu, Core şi cei de un gând cu el s-au împotrivit din invidie şi au fost pedepsiţi pe loc prin prăbuşirea direct în iad, împreună cu corturile şi averile lor (Numerii, 16, 1-35). Tot din aceeaşi primă carte de istorie ne învaţă că acelaşi popor ales a fost pedepsit „din cauza păcatelor” şi dat rob în stăpânirea Babilonului (Ieremia, 1, 1).

 

Istoria evului mediu şi cea recentă ne învaţă că poporul japonez a alungat misionarii creştini de rit catolic şi i-a martirizat pe unii chiar în Nagasaki, oraş pesepsit de Dumnezeu prin bomba atomică şi „cutremure pe alocuri” (Marcu, 13, 8; Matei, 24, 7), acoperindu-i cu dărâmăturile bogăţiei. Istoria epocii moderne ne învaţă că Dumnezeu a trimis pedeapsa pentru necredinţă sub avertismentul „o stafie umblă prin Europa, stafia comunismului” (vezi Manifestul Partidului Comunist).

Plecând la drum cu nădejde şi binecuvântarea Patriarhului, în dimineaţa Miercurii Mari am trecut de Pogoanele şi în faţa autobuzului am văzut o surpriză inedită, demnă de un deşert: pământul negru dintr-o arătură proaspătă a fost ridicat de vânt sub forma unui zid de praf şi împrăştiat în zonă pentru câteva zile. Întâmplându-se la 20 mai, exact la 21 de ani după autoînşelarea politică de la alegerile din „Duminica orbului”, atenţionarea e foarte gravă în contextul în care acesta este al patrulea an consecutiv de când nu mai avem roua dimineţii atât de multă încât să se ridice de la sol ca un abur, ca o ceaţă. Totodată, frigul a lăsat vitelor puţină iarbă pe izlazurile comunale, bântuite local şi de secetă.

 

Acestea sunt semne evidente ale plăgii „calamităţilor naturale” (Apocalipsa, 8, 12-13), de care ne putem apăra numai dacă respectăm principiul „omul sfinţeşte locul”. Remarcabil este şi eşecul punerii în valoare a miilor de hectare amenajate parţial pentru orezărie înainte de 1989,  respectiv întârzierea instalării centralelor electrice eoliene mult aşteptate.     

                         

Este momentul să conştientizăm duhovniceşte realitatea conform căreia falimentul personal şi public este datorat neascultării de Dumnezeu şi luptelor fratricide pentru gunoaiele şi deşărtăciunile lumei acesteia trecătoare. Pe zi ce trece constatăm că este tot mai utilizată tactica păcălirii lui Adam de către Eva prin puterea seducţiei demonice şi a lenei duhovniceşti a „omului nou”, de care ne putem apăra doar păstrând memoria trecutului şi cerând ajutorul celui care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan, 14, 6). Iată de ce trebuie să construim acum acest memorial şi să nu lenevim aşteptând o nouă „generaţie de sacrificiu” care să trăiescă din vina noastră avertismentele „căderii din rău în mai rău” şi ajungerea la „pustirea casei celui care nu vrea să audă de Domnul”.

 

Nicolae Videnie