Apocalipsa nu îngrozeşte lumea, ci o farmecă

Apocalipsa este o carte atipică a Noului Testament. După lectura Evangheliilor şi a Epistolelor, atmosfera Apocalipsei ne oferă o neaşteptată surpriză. Poziţia ei ultimă în cadrul canonului neo-testramentar nu are nici o legătură cu faptul că este cea mai recentă.

Deşi recentă nu e cuvântul cel mai potrivit pentru o lucrare scrisă în jurul anului 100. Apocalipsa încheie revelaţia scrisă pentru un motiv mult mai serios: deşi încifrat aproape ermetic, mesajul ei vizează a doua venire a lui Hristos şi
întâmplările care o vor preceda. Vizează deci sfârşitul lumii, deşi tocmai această expresie am încercat să o evităm, ea fiind cauza unei lecturi alarmiste şi catastrofice a cărţii.

Amatorii de dezastre dintotdeauna au citit-o cu o spaimă amestecată cu voluptate, reţinând scrâşnetul unui univers care se prăbuşeşte iremediabil, antrenând în cădere şi omenirea. Nu e uşor să rezişti unei lecturi ca aceasta. Nu e uşor nici să-i opui o alta. Mai ales când protagoniştii negativi ai cărţii iau chipuri de fiară, nu atât ameninţând cât mai ales seducând o umanitate complet dezorientată şi aflată în căutarea febrilă a unui zeu. Într-adevăr, fiarele Apocalipsei persecută doar Biserica – rămasă redusă numeric – nu şi omenirea în general. Ei, dimpotrivă, îi stârnesc fascinaţia şi instinctul de adoraţie. Pot să facă şi minuni, ceea ce le consolidează serios popularitatea. Există trei astfel de fiare: una este un balaur mare, în privinţa căruia autorul cărţii nu lasă nici un dubiu: el este „şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea.” (12,9).

Dar Apocalipsa are şi două personaje negative proprii: două fiare aparţinând istoriei, cărora balaurul le insuflă putere şi care, în consecinţă, se fac înainte-mergătorii lui. Prima se ridică din mare, are, ca şi balaurul, zece coarne şi şapte capete, iar pe coarne are cununi împărăteşti. Unul din capete îi este junghiat ca de moarte, dar rana i se vindecă, iar tot pământul, minunat şi entuziast, merge după ea. (13,1-3). Cea de a doua se ridică din pământ. Ca şi mielul-Hristos, are două coarne, dar glasul ei este glasul balaurului. Poate folosindu-se şi de izomorfismul hristic, această fiară convinge şi ea, îndemnând lumea să se închine în faţa primeia. Sunt aşadar trei fiare, dar o singură autoritate malefică. Aşa arată deci bestiarul Apocalipsei: un balaur lucrează din umbră prin intermediul a doi monştri vizibili.

O face nu prin teroare, ci prin carismă. Nu îngrozeşte lumea, ci o farmecă. Despre primul monstru, cel cu şapte capete, ni se dă un indiciu: cele şapte capete sunt şapte coline (17,9). Despre celălalt ni se spune că este un prooroc (19,20). Probabil un om, probabil chiar antihristul. Ceea ce urmează este o confruntate cu forţele binelui şi cu Hristos Însuşi, din care întruchipările răului ies pe rând înfrânte. Balaurul, imagine a diavolului, a răului esenţializat, va fi şi el ferecat în adânc. Se încheie astfel o luptă desfăşurată pe două scene: pe pământ şi în cer.

Dar Apocalipsa continuă cu viziunea luminoasă a împărăţiei veşnice şi a cetăţii eshatonice, în care nu va fi nevoie nici măcar de soare, pentru că Dumnezeu îi va ţine locul. Lectura catastrofică a Apocalipsei refuză însă să înregistreze acest deznodământ. Mai mult, refuză să interpreteze întreaga carte din perspectiva lui. Atmosfera sumbră, ca şi ferocitatea fiarelor s-ar cere astfel recitite într-o altă cheie. Într-adevăr, mai sunt ele la fel de înspăimântătoare, când cititorul ştie că prestaţia lor este una de scurtă durată?

Înţeleasă astfel, Apocalipsa are consistenţa nu a unui scenariu de groază, ci a unei încleştări ontologice reale în care fiarele ţin locul unor inevitabile probe de foc. Dar până la urmă Apocalipsa este o vestire cu corolar triumfător.

La final, Hristos şi Biserica, rămân împreună pentru vecie. Aceasta este de fapt esenţa mesajului. Ne putem întreba însă dacă frumuseţea eposului n-ar fi fost împuţinată fără împotrivirea, ineficientă dar îndârjită, a fiarelor.

Ciprian Vidican