Aşa sunt uitaţi prietenii ?

S-a uitat în toate părţile dar n-a văzut pe nimeni. Cine atunci îi vorbise bătrânului Nicolae reproşându-i că şi-a uitat prietenul? Într-adevăr,uitase că în ziua aceea era prăznuirea Sfântului Ioan Rusul ale cărui moaşte odihnesc în oraşul Procopie din insula Evvia, în Grecia. Se dusese moşul să-şi cumpere băutură că avea gust să mănânce fripturică şi nu mergea la aşa bunătate decât o licoare pe măsură dar de prietenul său uitase cu totul. Noroc de vânzător că-i amintise si parcă cineva l-a lovit cu leuca aşa s-a tulburat şi s-a necăjit.A luat-o printre maşinile care claxonau disperate fără să ţină cont că ar putea fi accidentat şi traversând pe roşu a alergat acasă. Nu-i mai trebuia nimic, dintr-o dată i s-a tăiat orice dorinţă de a mai gusta ceva. Trebuia să ajungă la prietenul lui să-şi ceară iertare. Ce, puţin lucru este să-ţi atragă atenţia un sfânt că l-ai uitat şi încă să te numească prietenul lui?

De mulţi ani îl cheamă în rugăciune pe Sfântul Ioan şi acesta nu întârzie să-i împlinească cererile de aceea face tot posibilul ca măcar o dată pe an de ziua lui să meargă în pelerinaj pe insulă şi faţă către faţă să se întâlnească.Îl socoteşte prieten pentru că numai un prieten adevărat îţi sare în ajutor la nevoie. Dar anul acela nu ştiu cum a uitat de prăznuirea lui. Deh, bătrâneţea, bat-o vina şi pârdalnica de grijă pentru trup!

Se vede că sfinţii nu uită şi se bucură ori ne atenţionează amintindu-ne că trebuie să venim în ospeţie într-o zi anume ,ziua în care s-au născut în Ceruri şi s-au alăturat cetei Sfinţilor.

Căci de acum prietenul său era prietenul Domnului deoarece  în viaţa lui înfăptuise tot ce-i dăduse El ca o slugă bună şi credincioasă. Ce viaţă binecuvântată şi ce smerenie minunată!

Rob în mijlocul păgânătăţii şi-a păstrat credinţa în timp ce alţii de teama chinurilor se lepădaseră de Hristos. Deşi tânăr dovedise o tărie neclintită şi era pregătit să îndure orice pentru dragostea Celui care se jertfise pentru el. De aceea îi spune stăpânului: Dacă mă laşi liber în credinţa mea îţi voi îndeplini cu sârguinţă poruncile, dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri!

Aşa cum ne rugăm ca Dumnezeu să înmoaie inima oamenilor răi care se ridică împotriva noastră ,întocmai s-a întâmplat cu aga turcesc, stăpânul lui Ioan care văzând la un tânăr atâta curaj l-a lăsat pentru că a recunoscut la el o credinţă care se cerea respectată. A îndurat Ioan multă batjocură şi ură atât de la musulmani cât şi de la cei care până mai ieri fuseseră creştini dar apostaseră în vreme de ispită.

Aşa petrecea Ioan ca rob la curtea păgânului, îngrijind vitele toată ziua iar noaptea se ducea pe ascuns la biserica Sfântului Gheorghe pe care creştinii din acel loc o zidiseră într-o râpă şi priveghea stând în picioare în pridvor. Îşi făcuse sălaş într-un colţ al grajdului unde suferea deseori lovituri de picioare şi mirosul înăbuşitor al dobitoacelor. Dar şi atunci când stăpânul îi oferise un loc mai bun Ioan a refuzat continuînd să-şi ducă crucea printre animale. În colţul său ,pe podeaua goală învelit cu o scoarţă umilă se ruga, recita psalmii pe care îi învăţase acasă, şi-I mulţumea Domnului că-i îngăduise să-şi ţină credinţa părintească. Şi grajdul se umpluse de mireasmă duhovnicească iar gospodăria turcului se umpluse de bunăstare având ca lucrător un bun creştin.

Păgânii care până atunci îl batjocoriseră, îl scuipau şi-l insultau numindu-l ghiaur acum îl lăsau în pace minunându-se de felul cum înţeleptul Ioan petrece în pace cu toţi fără să riposteze la tratamentul nedemn pe care răucredincioşii i-l aplicau. Îi mira mai cu seamă generozitatea cu care miluia pe cei lipsiţi cărora le dădea mâncarea pe care o primea el şi puţinele veşminte.Era atât de simplu în purtare şi atât de credincios încât făcea minuni ca pe ceva firesc şi nu se îndoia o clipă că ceea ce Îi cere Domnului nu se va împlini.

Pentru virtuţile lui şi mai ales pentru smerenia cu care primea toate Dumnezeu l-a îmvrednicit cu darul vindecărilor,al scoaterii demonilor şi al facerii de minuni încă din timpul vieţii. Este binecunoscută atât printre creştini dar mai ales printre turci minunea pe care Sfântul Ioan o face trimiţând prin rugăciune o farfurie cu pilaf cald la Mecca unde stăpânul său se dusese în pelerinaj. Şi astăzi în biserica sa din Procopie stau mărturie semnele minunilor sale.Toţi cei miluiţi de dânsul vin şi-i mulţumesc lăsând ca dovadă un obiect,pentru a arăta astfel cum i-a ajutat pe ei.Trupul său odihneşte la loc de cinste dar el aleargă neobosit la toţi cei care-l cheamă. Nu există neputinţă sau boală pe care Sfântul Ioan Rusul să n-o fi tămăduit şi îndreptat. Vine mai cu seamă în sprijinul maicilor cu prunci bolnavi şi le aduce mângâiere. Se înfăţişează ca un om,fie în chip de doctor ,fie ostaş,fie un tânăr binevoitor care după ce îşi duce la îndeplinire misiunea ,dispare ca să lase loc bucuriei şi nădejdii în mila Domnului revărsată asupra noastră prin sfinţii Lui.

Nu-i puţin lucru să te consideri prietenul unui sfânt.De aceea bietul moş Nicolae nu se putea mângâia că-l uitase şi lăsând mâncarea pe altă dată s-a dus la prietenul său drag să-i ceară iertare. Iertate să-ţi fie păcatele,moşule căci Prietenul Cel Bun este şi prietenul tău!

Astăzi e ziua ta, Sfinte Ioane, primeşte şi rugăciunile noastre! Amin!

Tudora Luca