Asteptand pe Domnul
2 noiembrie 2011
Share
În toţi oamenii există o aşteptare adâncă, tainică, neîncetată…
Acoperită de zgomotul vieţii, de gânduri, pasiuni şi dorinţe, rămâne ca o temelie metafizică a fiinţei, ca o scurgere de clepsidră a duratei interioare… Aşteptare…
Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru…
Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..
Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.
Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru…
Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..
Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.
Tânăr, aştepţi jumătatea.
La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei…
Bătrân, aştepţi moartea…
Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea…
Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice… aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.
Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.
Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.
Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor…
Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii… Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii… Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii…
Căci e ceasul lui…
La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei…
Bătrân, aştepţi moartea…
Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea…
Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice… aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.
Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.
Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.
Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor…
Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii… Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii… Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii…
Căci e ceasul lui…
