Banii vrăjiţi ai fiscului

Nu e un secret pentru nimeni, ci, mai degrabă, o realitate dureroasă faptul că statul, mai ales la vreme de ananghie, stoarce bani şi din piatră seacă. Orice mică sumă care circulă dintr-o mână în alta trebuie să fie impozitată fără milă, pentru a acoperi nevoile financiare sau, mai curând, lipsa de performanţă financiară a statului. Dacă ar putea, statul ar impozita până şi bănuţul văduvei din Biblie.

Revoltător, desigur, să vezi că nimic nu scapă în faţa nevrozei inventatoare de noi impozite, diminuatoare de venituri şi colectoare de bani, nici măcar pensiile handicapaţilor. Cum să nu deranjeze şi să nu scandalizeze golirea aproape silnică a buzunarelor celor ce sunt oneşti în raport cu statul, dar pe care statul îi mai jupoaie o dată în plus? Şi cum să nu irite cu atât mai mult faptul că abia acum statul şi-a amintit că mai există activităţi care învârt bani mulţi, dar care până acum nu au fost în vreun fel supuse fiscalităţii? Normalitatea fiscală presupune ca orice activitate aducătoare de profituri să fie impozitată, chiar dacă oficializarea anumitor meserii stârneşte controverse. Un exemplu în acest sens ar fi trecerea vrăjitoriei în rândul meseriilor oficiale şi impozitarea ei.

Nu puţini au fost aceia pe care includerea vrăjitoriei în nomenclatorul de meserii i-a revoltat, pentru că au văzut în acest demers o dovadă a semidoctismului şi o probă a stării precare de dezvoltare socio-culturală a naţiunii. Destui au fost, însă, şi aceia pe care măsura i-a mulţumit, pentru că au perceput-o ca pe o reparaţie obligatorie în raport cu opulenţa sfidătoare a vrăjitoarelor, rezultată din veniturile fabuloase realizate pe seama credulităţii foarte multora.

Realitatea este, de data aceasta, la mijloc, într-adevăr. Vrăjitoria nu ar avea de ce să existe într-o societate cu adevărat educată, pentru că nu ar putea să aibă clientelă suficientă. Dar pentru societatea noastră vrăjitoria este atât de căutată, iar sumele care se învârt în acest business sunt atât de consistente, domeniul a devenit foarte interesant pentru un stat hămesit şi poftitor de bani. Nu ar avea, deci, de ce să ne supere că statul se arată dornic să impoziteze o asemenea bogăţie, ci mai degrabă ar trebui să ne irite faptul că domeniul este atât de prosper! Bunăstarea opulentă şi aroganţa agresivă a vrăjitoarelor sunt cu adevărat măsura ignoranţei şi a credulităţii unui important segment de populaţie, în care avem toate motivele să credem că se află şi destui creştini declaraţi. Aşadar, bravo impozitării, dar vot de blam clientelei şi, de ce nu, lipsei de succes a misionarismului şi a catehezei în combaterea obscurantismului!

Din păcate, obscurantismul nu poate fi impozitat în vreun fel, după cum nici profitarea de pe urma naivităţii nu poate fi sancţionată câtă vreme clientul vrăjitoarei nu se plânge. Şi chiar dacă ar face-o, recent apăruta „meserie” nu are un cod deontologic, un set de norme sau o metodologie în funcţie de care să poată fi cuantificat un eventual malpraxis şi identificată o posibilă culpă. Pare chiar hilar să te gândeşti la aşa ceva în legătură cu vrăjitoria, dar dacă îţi aminteşti că vrăjitoarele trăiesc în adevărate palate, atunci legalizarea rodnicei meserii nu ar trebui să se rezume numai la impozitarea ei. Iar eşecul pastoral în combaterea mai eficientă a obscurantismului ar trebui, la rândul său, amendat cumva.

Deocamdată, însă, suntem doar la început, acolo unde statul nu vrea decât partea sa din banii naivilor şi ai profitorilor, fără să îi pese de mocirla fetidă din care se naşte ciuperca şi nici de cât de otrăvitoare este ea. Ca în multe alte cazuri, tot ceea ce pare să conteze este sursa de venit la buget, fără alte considerente.

Calitatea vieţii nu mai este demult un indicator la care cineva să mediteze, iar uneori senzaţia este aceea că nici măcar calitatea vieţii duhovniceşti nu prea contează dincolo de predici sau de statistici, cu câteva excepţii notabile, dar izolate. Creştinul comun, cel fără profunzimi de educaţie, este lăsat să creadă că dacă vrăjitoarea ţine în mână o cruce, lucrarea e de la Dumnezeu. Din păcate, nu aşa stă treaba şi este cert că, indiferent de aspectul ei aparent inofensiv sau chiar bun, vrăjitoria este cu certitudine diavolească, tot atât de sigur pe cât de statal este impozitul pe descântece. Dar cui să mai spui asta, câtă vreme televiziunile comerciale s-au amuzat filmând vrăjitoare iritate care blestemau guvernul pentru impozite, iar publicul a simpatizat parţial cu toate Mamele Omizi din ţara asta?!

Închei prin a spune că mi-a trecut subit prin cap că statul ar mai putea impozita ceva, pe lângă credulitate şi obscurantism: indiferenţa. Indiferenţa celor care, la rândul lor, câştigă de pe urma propovăduirii lui Dumnezeu, dar uită pentru ce anume a fost dată pilda cu bănuţul văduvei…

Cristian TABĂRĂ