Barcelona – Chelsea: un meci ca-n Vechiul Testament

Aseară am văzut un meci care v-a rămâne în istoria fotbalului, nu pentru că a fost spectaculos, nici pentru calitatea jocului, ci pentru deznodământul lui.

Premizele câștigării meciului erau mai toate în favoarea Barcelonei: cea mai bună echipă din lume, cu cel mai frumos fotbal de când s-a inventat acest joc, meciul s-a desfășurat pe Camp Nou în fața a 95.845 de spectatori, și miza părea să-i motiveze la maxim pe „extratereștri”: calificarea în finala Ligii Campionilor. Pe de altă parte, Chelsea avea avantajul golului dat pe teren propriu în tur, când scorul a fost 1-0. Dar ce înseamnă un gol în fața unei mașini de fotbal care poate înscrie de 3-4 ori în câteva zeci de minute. În afară de fanii englezi, care sperau într-o minune, mai toată lumea se aștepta la o năvălire puternică a Barcelonei peste Chelsea.

În tur, Chelsea a fost acuzată că a făcut anti-joc, apărându-se tot timpul și câștigând meciul cu un fotbal urât. Cu toate acestea antrenorul lor, Roberto Di Matteo și-a încurajat pentru meciul retur jucătorii spunându-le: „Ne apărăm, nu primim gol şi ne calificăm”. Pare o nebunie să vii acasă la cea mai mare echipă din istoria fotbalului și să încerci să te aperi…

Începe meciul, și Barcelona atacă din primul minut încercând să obțină și un avantaj moral asupra celor care păreau victime sigure. Chelsea, antrenată de un italian, nație renumită pentru jocul defensiv, se așează bine în apărare și începe să-ndure driblingurile și pasele năucitoare ale adversarilor. În minutul 12 se accidentează unul din fundașii centrali ai lui Chelsea, Garry Cahill, om foarte important pentru centrul defensivei, și este schimbat cu Bosingwa.

Inevitabilul se produce și în minutul 34 Barcelona înscrie, și scorul total pe cele două manșe devenea 1-1. Barajul inpenetrabil al apărării londoneze a fost spart, fisura s-a produs, de aici încolo totul fiind mai ușor pentru Barcelona. Peste două minute John Terry, căpitanul echipei Chelsea, cel de-al doilea fundaș central, primește cartonaș roșu pentru un gest nesportiv și este eliminat. Echipa rămâne în 10 oameni și fanii de pe Nou Camp miroseau deja victoria și accederea în marea finală. Nu a durat mult, și în minutul 44 Iniesta înscrie și Barcelona conduce cu 2-0, iar per total, golaverajul din tur și retur este 2-1.

În zece minute Chelsea este la pământ: 2 goluri primite și căpitanul ei este dat afară, iar în plus stâlpii apărării au fost înlocuiți cu doi jucători de pe banca de rezerve, mai puțin valoroși.

De aici începe cronica unui meci de poveste. În acest minut 44 nimeni, sau aproape nimeni, nu mai credea că Chelsea poate să mai facă ceva, având în față tunurile unei atac cu „ghete de aur”. Am ținut cu Chelsea din primul minut și mi-am dorit să se califice, dar în minutul 44 eram convins că urmează o ploaie de goluri peste poarta lor.

Vine minutul 45+2 din prima repriză, în prelungiri, și Drogba înscrie un gol de poveste, un lob extraordinar executat cu naturalețe și simplitate. Scorul devine 2-1 și reînvie speranțele fanilor londonezi. La acest scor general de 2-2, Chelsea era calificată având avantajul golului în deplasare.

Când am văzut acest gol am zis în sinea mea: „Dumnezeu în seara aceasta le stă împotrivă celor de la Barcelona.” Parcă prea de tot erau aranjate lucrurile, parcă prea multe necazuri se abăturseră peste Chelsea, prea s-a ruinat totul în câteva minte, dar simțeam că Domnul pregătește ceva mare. Chelsea slăbise mult pe teren și parcă îmi aduc aminte cum îi zice Domnul Sfântului Pavel: „puterea mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12, 9). Înainte de gol erau prea dărâmați ca să mai spere în puterile lor, se apărau tot timpul, nu aveau mingea mai deloc în posesie și tot ce făceau pe teren nu dădea vreo urmă de speranță că s-ar putea schimba ceva.

Se încheie prima repriză. Începe ce de-a doua, în care Barcelona avea la dispoziție 45 de minute să execute o echipă care era deja în genunchi. Comentatorul meciului spunea la un moment dat: „În fața Barcelonei și un minut e mult ca să stai să te aperi”, darămite 45 de minute și în inferioritate numerică.

Barcelona atacă în forță și în primele 3 minute obține penalty. Începuseră cum nu se putea mai bine, având în față încă 42 de minute. Execută Messi, evaluat de unii ca fiind cel mai bun jucător din istoria fotbalului. Ratează! Mingea se duce în bară.

Atunci am zis încă odată, dar de data asta mai plin de credință: „Dumnezeu în seara aceasta le stă împotrivă celor de la Barcelona.” De aici încolo eram sigur că Domnul pregătește o victorie pentru Chelsea așa cum n-a visat vreodată.

Barcelona atacă continuu. Jucătorii de la Chelsea refuză să mai înainteze, ne mai dând curs niciunei mingi respinse în față, mulțumindu-se doar cu faza defensivă și așteptând să treacă minutele. ”Extratereștii” învârt mingea, și caută minut de minut să penetreze apărarea londoneză, dar nu le iese nimic: lovituri libere, cornere, centrări, șuturi, bâlbâieli… mingea refuză să intre în poartă.

Minutele trec, Barcelona insistă, Chelsea se apără eroic și ”extratereștrii” încep să-și arate neputință în fața unei echipe care nu făcea mare lucru, decât să se apare. Dar Dumnezeu era cu ei și asta schimba totul. Mi-aduc aminte cum zic Sfinții Părinți: „Când Dumnezeu vrea ceva, toată creația lucrează la îndeplinirea voinței Lui.” Așa a fost și aseară, orice ar fi făcut catalanii, mingea nu intra în poartă. Ar fi putut să joace până mâine dimineață… voia lui Dumnezeu e mai presus de orice voie omenească, sau de toate la un loc.

Erau ultimele minute și cei de la Chelsea nu mai rezistau, erau sleiți de puteri și așteptau cu sufletul la gură fluierul arbitrului, altfel orice gol al Barcelonei i-ar fi eliminat. În acest moment iar se întâmplă ceva care lasă să se întrezărească intenția lui Dumnezeu și planul Lui extraordinar: Fernando Torres scapă singur pe contraatac, singur cu portarul și înscrie un gol care aduce lui Chelsea o victorie pe care nimeni nu o credea posibilă cu 45 de minute în urmă. Chelsea nu câștigă din milă, așteptând să treacă minutele în defensivă ci câștigă triumfător și măreț, îngenunchind cea mai bună echipă din istoria fotbalului.

Mi-aduc aminte cum Dumnezeu când te ajută să biruieșt ceva îți lasă impresia la final că tu ai făcut singur totul, smerindu-Se, și ascunzându-Și lucrarea, ca din smerenia Lui să învățăm toți. Așa a făcut și cu Chelsea, le-a dat șansa unui gol de final prin care să creadă că totul a stat în puterea lor.

N-am cum să nu văd bunătatea lui Dumnezeu care îi smerește pe cei de la Chelsea la maxim în prima repriză, lăsându-i să înțeleagă că o astfel de victorie nu le stă în putere, ci doar o minune îi mai poate salva. Ziariștii au comentat meciul în fel și chip, dar toți au punctat „norocul” lui Chelsea. Unii au spus că Chelsea a sfidat „sorții” fotbalului, luptând într-un meci cu toate obstacolele posibile.

Eu personal, care sunt convins că nici un fir de păr nu se mișcă fără voia lui Dumnezeu, am văzut acest meci prin prisma unui Domn care făcea același lucru și în Vechiul Testament cu poporul Lui. Cartea lui Iosua din Sfânta Scriptură dă mărturie extraordinară despre acest mod de a lucra. În luptele pe care poporul lui Israel le ducea împotriva popoarelor din pământul făgăduinței, Domnul îi încuraja prin Iosua, conducătorul lor, zicându: „Nu te teme de ei, că i-am dat în mâinile tale; nimeni dintre ei nu va putea sta împotriva voastră” (Iosua 10, 8)

În aceeași luptă, Dumnezeu oprește până și mișcarea de rotație a pământului în jurul soarelui și a lunii în jurul pământului pentru ca poporul Lui să fie victorios: „…a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. ” (Iosua 10, 12-13)

Și în același capitol de mai multe ori se spune că: „Şi Domnul l-a dat în mâinile lui Israel.” (Iosua 10, 35)

Iar în finalul capitolului concluzia este grăitoare: „Şi pe toţi regii acestora şi ţinuturile lor le-a luat Iosua deodată, căci Domnul Dumnezeul lui Israel lupta pentru Israel. ”

IPS Bartolomeu Anania spune în prefața acestei cărți: „…cucerirea Canaanului, deși are carcaterul unei campanii militare, este în foarte mică măsură opera armelor: ea este în principal, opera lui Dumnezeu, Cel ce se luptă alături de protejații Săi prin mijloace clasice: semne și minuni. Iordanul e trecut printr-o minune, Ierihonul e cucerit printr-o minune, și tot printr-o minune este învinsă coaliția militară a suveranilor băștinași.”

Un singur eveniment vreau să mai amintesc, acela din cartea Ieșirii, din Sfânta Scriptură la trecerea prin Marea Roșie. Atunci Moise întinde toiagul asupra mării și apa se dă la o parte, stând ca doi pereți de-a dreapta și stânga, permițând evreilor să treacă. Atunci armata egipteană, venind din urmă, intră și ea în albia mării încercând să treacă. Numai că Dumnezeu le împiedică roțile carelor încât cu anevoie se mai deplasau. Atunci egiptenii, prinși în albia mării au realizat ceva: „Să fugim de la faţa lui Israel, că Domnul Se luptă pentru ei cu Egiptenii!” (Ieșire 14, 25) amintindu-și plăgile pe care Domnul le-a adus asupra Egiptului cu puțin timp în urmă. Apa vine peste ei și toată armata Egiptului moare înnecată.

Aseară, Domnul s-a luptat pentru Chelsea!

Și asta nu pentru că ar iubi pe unii și i-ar urî pe ceilalți, ci pentru a da o lecție tuturor.

Cine are ochi de văzut să vadă!

Sursa: Claudiu Balan, Ortodoxia tinerilor