Bătrânul căruia i s-a arătat tristeţea Maicii Domnului

Tot omul să ia aminte la această scară, la treptele şubrede care stau să se prăbuşească la fiecare pas. Este, dacă vreţi, scara pe care coboară spre bătrâneţe foarte mulţi dintre oamenii de lângă noi. Este scara spre un infern vizibil, concret. Ea duce spre un subsol plin de igrasie sau urcă anevoie către o mansardă sordidă. Acolo unde sunt „depozitaţi“, ca nişte lucruri nefolositoare, mulţi dintre bătrânii noştri. Aşa cum în pivniţă sau în pod aruncăm provizoriu toate hârburile inutile, tot aşa mare parte din lumea românească îşi azvârle bătrânii, deveniţi de acum de nefolosit. Neştiuţi mai de nimeni, pitulaţi în tranşeele demisolurilor, bătrânii aşteaptă cuminţi momentul marii treceri, când pe frontul suferinţei lor se aşterne, în sfârşit, tăcerea.
ION STROESCU este unul dintre bătrânii care pot fi întâlniţi la cantina nevoiaşilor de la poalele Dealului Patriarhiei, aşezământ care funcţionează prin purtarea de grijă a Bisericii Ortodoxe. Vine când poate, sau când îşi aduce aminte, cu un sufertaş în care primeşte hrana pentru o zi. Drumul până aici l-a învăţat pe dinafară, prin numărul de paşi, căci este aproape orb. Din când în când, inimoasele asistente sociale îl traversează peste artera Pricipatele Unite, intens circulată. Ochii lui, care nu mai disting aproape nimic, au tresărit şi s-au umplut de lacrimi atunci când a rostit un singur nume: Maica Domnului…

Domnule Ion Stroescu, cum aţi ajuns la aceas­tă cantină din Bucureşti, a Bisericii Orto­doxe?
Cum am ajuns aici? Nevoia, amărăciunea… Sunt mai de demult „abonat“ al acestei cantine, care mă satisface din punctul de vedere al hranei, pe mine, care nu am nici un fel de venit.
Poate să existe cineva fără nici un fel de venit?
Sigur că poate!
Dar ce meserie aţi avut în tinereţe?
Ce meserie? O meserie stupidă: pictor. Pic­tura însă nu mi-a adus decât satisfacţii sufleteşti. Materiale, nu. Chiar dacă mi se aprecia pe loc o lucrare, după aceea se aşternea uitarea.
Întreb din nou: nu aveţi nici un fel de venit?
Realmente, nici un leu!
Bine, nici măcar o pensioară de la Uninea Artiştilor Plastici?
Nu am cotizat, nu, nu. Trebuia să cotizez, dar nu am făcut asta. Am fost puţin cam mândru din acest punct de vedere… N-am vrut să apelez la nimeni. Acum, în ultimii ani, m-am dus la primărie, unde mi s-a spus: sunt foarte mulţi în situaţia mata şi noi nu avem fonduri.
Domnule Stroescu, ce vârstă aveţi?
84 de ani. Şi moralul, copilul meu, îl am foarte bun. Mi-l meţin, căci dacă-mi pierd moralul, cumpătul cum se zice, însemnează că sunt un om pierdut.
Cum reuşiţi să vă păstraţi moralul?
Prin voinţa mea. Absolut. Din sculare în culcare îmi spun: astăzi va fi bine. Toată ziua mi-o ocup cu probleme intime de-ale mele. Aşa trec zilele, lunile…
Aveţi o relaţie cu Dum­ne­zeu?
Cu Maica Domnului…Cine crezi tu, copilul meu, că mă ajută? Maica Domnului! Astea sunt problemele mele intime. Puterea dumneze­iească… Pen­tru mine, Maica Domnului e totul. Ea, ea e ocrotitoarea mea.
Nu aveţi familie?
Am. Şi încă destul de mare, de intelec­tuali. Însă care… Poate şi eu sunt vinovat că nu am căutat să le cer ceva. Şi poate ei consi­deră că având această cantină… Niciodată nu m-am văitat lor. Am crezut că trebuiau să vadă ei starea mea. O singură nepoată, care e mai drăguţă, trece din când în când pe la mine. Mă întreabă: „Tătăiuţule, cum te mai simţi?“. Îmi mai aduce câte ceva, dar asta foarte rar. Este medic şi face teren. Şi probabil, zic eu, atunci când terenul o îndeamnă prin zonă, mai trece pe la mine. În rest, am rude înstărite, la care nu am apelat; poate că am făcut rău, dar asta este. De fapt, nu vroiam decât un ajutor moral. Moralul, dacă îl ai bun, treci peste orice.
Cu sănătatea cum o duceţi?
Aici e marea mea durere. M-a lăsat vede­rea. Eu am citit foarte mult, dar acum nu mai văd nimic.
Ce diagnostic aveţi?
Ce diagnostic să am?! Bătrâneţea, copilul meu! Eforturile mele de a citi nopţi şi nopţi mi-au cauzat enorm. Nici un tratament nu-mi mai este de folos. Am scleroză optică.
Psalmistul spune că zilele omu­lui sunt 70 de ani, iar dacă este în putere, 80. Ce trece peste, e numai chin şi durere.
La mine e chin şi durere, copilule. Eu mai am puţin şi fac 85. Ce să mai aştept? E mare păcat să-ţi rogi moartea, însă eu am ajuns să cer asta. Tot Maicii Domnului, că nu mai pot. Am o voinţă supraomenească să-mi menţin moralul. Sunt un om mândru şi nu-mi place să fiu umilit.
Concret, aţi simţit vreodată ajutorul Maicii Domnului?
Absolut! Ocrotitoarea mea vizibilă e Maica Domnului.
Cum adică vizibilă?
Prin dragostea pe care o am pentru ea, o văd. O văd, o văd!
Cum arată?
E ceva alb, înalt. Figura n-aş putea să v-o de­scriu perfect. Când mă rog ei, îmi apare. E ceva foarte înalt, deşirat, în alb. Totdeauna în alb. O singură dată i-am văzut faţa clar, într-un mo­ment extrem de greu al meu. O să ţin minte cât voi trăi. Era cu pielea albă-albă, cu nişte ochi mai mult bleu decât albaştri. O figură dumne­ze­iască. O faţă extraordinar de palidă, suferindă. Nu-ţi in­spira o fericire, o bucurie, ci o mare, mare sufe­rinţă. Maica Domnului, Maica Dom­nu­lui… Şi nu era bă­trâ­nă, ci aşa, ca la 40 de ani.
Aveţi o rugă­ciu­ne anume pentru Maica Dom­nu­lui, sau faceţi cum vă îndeamnă inima?
Am o ru­gă­ciu­­ne numai pentru ea. Maica Dom­­nu­lui e pentru mine totul. Din sculare până în culcare. Eu o văd, o văd în si­tua­ţiile mele disperate cum caută să mă mângâie, să mă ajute.
Ce înseamnă pentru un pictor să-şi piardă vederea?
Tot ce poate fi mai disperat. Am trăit toată viaţa pentru artă şi acum nu mai sunt capabil să dau o pensulă. N-am fost un artist celebru, după mine nu vor rămâne decât mici lucrări, în câteva biserici şi pe la cunoştinţe. Vezi, eu i-am iubit pe sfinţii tineri, pe ei reuşeam să-i pictez. Nu puteam să pictez sfinţi bătrâni, nu reuşeam să le surprind aura bătrâneţii.
Ce puteţi spune despre bătrâneţe?
Bătrâneţea asta e frumoasă, pentru cine ştie să şi-o menajeze, să şi-o pregătească din timp. Contează enorm ca la bă­trâneţe să ai un sfânt al tău, care să te protejeze, care să te ia de mână. Eu am fost dus de mâ­nă de că­tre Mai­ca Dom­­nu­lui.
Domnule Stro­escu, copii aveţi?
Am o singură fată, care şi ea are copiii ei.
Ştie situaţia grea în care vă aflaţi?
Un fel de-a spune că ştie, prin corespondenţă. Este plecată în Franţa, şi căinează de acolo România, şi prin ea şi pe mine. Niciodată nu i-am arătat ei starea mea. Are şi ea de acum 51 de ani. A fost acum câţiva ani pe la mine, dar mă menajează, chiar dacă a văzut o de­gra­dare a situaţiei mele. Îmi trimite o dată la câteva luni câţiva franci…
Ce mai aşteptaţi acum?
Ce să mai aştept? Ca Maica Domnului să-mi ia zilele. Atât. Să am o moarte uşoară, că sufăr destul!

Articol apărut în Lumea Credintei, anul I, nr. 3 Octombrie 2003