LOADING

Type to search

Bocancii Îngerului

Ortodoxie si traire

Bocancii Îngerului

Share

 

Pentru a nu stârni indignarea, voi preciza de la început că bocancii despre care este vorba nu au fost purtaţi, ci dăruiţi de Înger, unei făpturi disperate.

Bătrânica plecase să-şi îmbăţişeze sora, pe care nu o putuse veghea chiar ea, în ceasul de pe urmă, căci creştea pruncul fiicei sale în alt oraş, departe. Mereu nepoţelul se aflase pe primul plan, iar sora suferindă fusese lăsată în seama unei persoane plătite.

Femeia nu s-a reîntors deîndată la slujirea unde era aşteptată; îşi vedea de novena ei în casa celei moarte, care pretindea o nouă rugăciune a preotului la mormânt după nouă zile. Căci acum călătoria sufletului prin rai s-a încheiat şi urmează ce este mai greu: călătoria şi întâlnirea celor dragi care sunt în iad. Şi numai apoi, Judecata. Nu o putea lăsa fără ajutor preoţesc la trecerea aceasta pe sora ei defunctă. Dacă în timpul vieţii o tot neglijase pentru copil, ar fi vrut ca măcar acum să facă tot ce se cuvine.

Dar nu găsi înţelegere. Fiica ei îi vorbi ca unei slugi care-şi găsea pretexte să chiulească. Cine a mai pomenit să stai nouă zile pentru o înmormântare?! Bătrânica îndrăzni să n-o asculte. Iar fata hotărî să nu-i mai vorbească niciodată.

-Adică să nu mă mai pot împărtăşi?! gândi cu sufletul sfâşiat bunicuţa.
O, ce tristeţe adâncă i-a coborât pe suflet pentru neîngăduinţa fiicei. Doar de data asta nu acorda prioritate copilului ei, pe care i-l creştea din iubire, nu fiindcă i-ar fi slugă. Avea din ce trăi. Pur şi simplu trecerea din rai în iad a unui suflet i se părea un eveniment mai important decât oricare altă problemă a vieţii!

-Cred că nu mă mai întorc acolo, îşi spuse ea, cu demnitate neaşteptată. Voi rămâne în casa surorii, să-i continui rugăciunea (aceea murise cu acatistierul pe braţe).
Cum să plece înapoi? Nu putea sta sub acelaşi acoperiş cu o fiinţă care nu vrea să vorbească cu ea. Nu făcea faţă la atâta ură, s-ar fi îmbolnăvit. Şi pentru ce? Pentru iubirea, pe care ea ţinea s-o dăruiască celui mic. Ei, se va găsi o soluţie şi pentru creşterea copilului. La sufletul ei nici nu se putea gândi.

Seara, prefiră mătăniile într-o tristeţe atât de adâncă, încât abia respira, gândind cuvintele rugăciunii.

Văzând-o astfel şi vrând să o facă să râdă, Îngerul îi năluci un miros de ars lângă canapeluţă. Bunicuţa se aplecă şi, căutând dedesupt, găsi o pereche de bocanci nou-nouţi. Îi încercă, îi veneau perfect. Nu avusese niciodată bocanci atât de buni şi eleganţi. Nici ai surorii, imobilizată la pat de mulţi ani, nu puteau fi. S-ar fi prăfuit.

-Ia-te uită, se miră ea: bocancii Îngerului!
Apariţia lor părea o lecţie, demnă de cel mai versat psihanalist:
-Nu sta în abisul dezamăgirii la nesfârşit. Întrerupe-l cu o bucurie omenească. Încearcă o perche nouă de bocanci!

  • Este atât de netipic pentru un înger, obişnuit să plutească, ori să apară în sandale (ca Sfintei Fecioare, în Buna Vestire) să se preocupe de cea mai grosieră formă de încălţăminte… Dar în fond, e iarnă şi sunt minus douăzeci de grade! Iar mâine bătrânica avea de mers iar la cimitir.

Doamne, câtă delicateţe a Îngerului!

Îi desluşea sfatul, privind florile de gheaţă de pe geam:

-Întrerupe suferinţa, uită de ea, nu-i mai da atenţie zece minute, uimeşte-te cu ceva! ca să-ţi regăseşti bucuria de dinainte de a-ţi fi fost sfâşiată. Încet, ea se ţese la loc. Doar să ieşi din bulboană, să nu te înţepeneşti sub mal.

Ciudat este că nimic din ce o salva alteori (cititul unei poezii, plimbarea prin aer curat) nu a mers, de parcă vicleanul îi ştia remediile şi le-a blocat. De bocanci nu ştia decât Îngerul casei. Cine ştie ce cochetă, în trecere pe la sora ei, îi ascunsese acolo, de un soţ gelos, izbucni în râs bătrânica.

-Doamne, ce plin de umor slujitor al Tău mi-ai trimis!

Şi mai pricepu ceva: dacă salvarea din deznădejde (din orice ispită de fapt) ar sta în puterea noastră, într-o documentare conştiincioasă asupra vieţii, pe care gândurile noastre s-o ţină în biblioteca lor sau la îndemână, vicleanul ar avea acces la ea, spulberând-o. Doar un gând cu totul proaspăt şi insuflat de mintea cea mare a dumnezeirii ne poate smulge atunci cu folos din iminenta cădere.

-Nimic nu pot fără Tine, Doamne! şopti cu iubire acel suflet salvat.

Dormi bine, adânc, în casa celei moarte, fără să lase lumina aprinsă şi se trezi în bucurie. Spuse te iubesc fiecărui chip din icoanele camerei: sf.Paraschevi, sf.arh.Mihail, sf. Gheorghe, sf.Mina, sf.Ioan Botezătorul, sf.mc.Dimitrie, îngerului Gavriil şi sfintei Fecioare, apoi lui Iisus Domnul şi Tatălui Ceresc.

-Sunt fericită că am scăpat probei de ieri cu sufletul întreg. Iart-o, Doamne, pe fiica mea căci n-a ştiut ce face. I s-a îmbolnăvit şi copilul. Ştiu, este pedagogia Cerului, dar ajută-l Doamne să se însănătoşească. Fata mea este inteligentă şi va înţelege uşor şi nu va mai face, nu mă va mai aduce la deznădejde. Doar nu îşi iubeşte ura şi duhul cârâielii mai mult decât propriul copil.
Ieşind din această ispită, se considera oarecum imunizată la prigonirea pe care o poate dezlănţui împotriva mamei propria fiică. Râsul, vaccin al suferinţei, stârnite de un duh de prigonire… Forţa acestor duhuri se bazează pe glasul lor mare, spart, în stare să înspăimânte. Totul este să nu te laşi. Dacă râzi, chiar numai în sinea ta, le-ai luat orice putere.

Dar lecţia Îngerului nu se terminase încă.

În biserica cimitirului se rostea Sfânta Evanghelie despre vindecarea fiicei cananeencei, care rău era muncită de un diavol. Această pildă îi revelase despre fiica ei o realitate, pe care niciodată n-ar fi luat-o în seamă: posesia. O fiinţă, oricât de dragă, se poate îndrăci în răutatea şi neiertarea ei, când nu acceptă să fie vinovată de nimic, deşi oameni şi păcătoşi suntem toţi. Orice cuvânt i s-ar spune, orice mică mustrare o jigneşte grozav şi rămâne supărată pe viaţă.
Femeia din Canaan, deşi nu era din neamul iudelor pe care Domnul a venit să-i mântuiască, se smereşte şi nu se jigneşte de primul refuz al Mântuitorului (Pâinea nu se aruncă la câini!), ci se roagă de El cu stăruinţă: „Şi câinii mănâncă firimiturile de la masa stăpânilor.”

Ce face aşadar o mamă, pentru fiica ei posedată? explică părintele în cuvântul de învăţătură:
-se smereşte;
-nu se jigneşte să fie asemuită unui câine;
-se roagă stăruitor.

Ce nu face o mamă, pentru copilul ei în suferinţă, întreabă părintele cu un glas minunat, care o străpunge în inimă pe femeia ce voia să-şi părăsească fiica înrăită.
A mă smeri, oare cum ar vrea Domnul să o fac? Să mă întorc acasă şi s-o ajut pe fiică cu copilul ei, oricât m-ar scuipa? Şi dacă nu suport şi deznădăjduiesc? Dacă mă aduce în stare să-mi pun capăt zilelor?! Marii duhovnici ne sfătuiesc să evităm prilejul de păcătuire. Dar când acesta coincide cu prilejul de slujire arzătoare, mântuitoare, cum alegem?

Mergând cu preotul spre mormânt, pentru pomenirea de 9 zile, îşi pierdu tălpile bocancilor cei noi, aşa că trebui să stea doar pe un branţ de sac, la slujba din zăpadă. Sensul simbolic nu întârzie să i se dezvăluie:

-Coboară-te de pe soclul confortului, smereşte-te şi umblă desculţă de-acum, dacă tot ai înţeles ce se întâmplă cu fiica ta. Nu ţi-am dat bocancii ca să te lăfăi într-ale materiei, ci după o zi, să renunţi tu singură la ei. Nu-ţi lăsa copilul în ghearele celui rău!
Da, da, da. Era fericită că pricepuse ce are de făcut. Nu se mai temea de înclinaţia ei spre deznădejde. Se urcă în primul tren şi se întoarse acasă. Pruncuţul îi sări de gât, fiica se repezi şi ea să o îmbrăţişeze:

-Mami, ce bine că te-ai întors!
Fiica mea îmi vorbeşte! se miră bunicuţa.

Rugăciunea ei arzătoare, timp de o singură Sfântă Liturghie, o vindecase pe fetiţă. Sau poate Însuşi Iisus îi făcuse bucuria asta, în minunata duminică a cananeencei…

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *