Bolnava clipa de acum
22 septembrie 2011
Share
Mai bine să uităm. Mă gândesc că un astfel de sfat duhovnicesc ar fi cheia fericirii contemporane.
Adică, eu cel de azi, care trebuie să uit ziua de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna. Vă mărturisesc că mi-a fost o vreme greu să uit ceea ce trăiam ieri. Şi a trăi „din amintiri” e semnul unor nenorociri psihice fără de leac. Şi poate că tocmai de aceea planeta are semne de autodistrugere mentală. Pentru că noi nu mai uităm ceea ce rău, stricăcios şi distructiv. Avem masochismul de a ne „lăfăi” în amintiri distructive. Iar de acest lucru nu poate profita decât vrăjmaşul diavol care speculează indecizia prezentului nostru. Astfel se nasc gândurile de revanşă şi de salvă deşartă.
Trăim prea mult închişi în trecutul nostru. Depresivi până la anxietate ne sfidăm propriul prezent şi ne gândim prea mult la viitor. Fugim mereu de clipa prezentă, de acest „acum”, care până la urmă ne e clipa cea mai fidelă şi fertilă. Pentru că doar prezentul ne aparţine. Trecutul e dus, iar viitorul cine poate ştii cum va fi. Şi de aceea clipa mântuirii noastre nu va fi niciodată un „ieri” sau un „mâine”, ci numai un simplu şi necondiţionat „astăzi”. În rest, toate sunt vorbe în vânt…
Până una alta însă, ziua de azi pare un consiliu de război al trecutului cu viitorul. Şi din această şedinţă biata zi de „azi” lipseşte, este dată afară şi considerată incompetentă. Orice bolnav psihic, o spun studiile de specialitate este acela care trăieşte abuziv fără clipa de acum şi se scufundă în trecut sau în vise de mâine. De aici, din acest punct pornesc toate nefericirile planetei, ale noastre, ale tuturor. Şi de aceea „prezentul” pare un perfid război nuclear al „ego-ului” nostru cu „singurătatea celor ce ne înconjoară.
Blând ostaşii se coboară,
Lasă urme, amintiri,
Au plecat în altă vară,
Şi se-ntorc fără iubiri.
Este toamnă de dezastru,
Pentru ce s-au împuşcat,
Oamenii sub cer albastru,
Dar cu gând întunecat.
Trec pe uliţi părăsite,
Totul este fum şi dor,
Poartă braţele rănite,
Şi din când ei mor.
Este pace, câtă pace,
A fugit timpul de ieri,
Dumnezeu în inimi zace,
Puştile devin tăceri.
Este dusă veghea sfântă,
Doar un clopot bate lin,
Dar nimic nu se întâmplă,
Şi soldaţii par divini.
Va mai fi poate o noapte,
Cine ştie, un război,
Ei, soldaţii, plâng în şoapte,
Şi aceia suntem noi.
Şi poţi să uiţi şi poţi să mori,
De fapt fugim de noi într-una,
Ne facem pat între orori,
Ca să purtăm veghind minciuna.
Şi poţi să spui tot ce doreşti,
Un singur lucru nu e voie,
Să fi, să supravieţuieşti
Într-o corabie ca Noe.
Şi poţi să faci chiar lucruri mari,
Mereu nu-i bine pentru unii,
Căci oamenii sublimi sunt rari,
Şi-n lume ne conduc nebunii.
Şi poţi s-o iei de la început,
Să-ţi numeri paşii pentru mâine,
Dar nu uita că te-ai născut,
În cea de azi sfinţită pâine.
Catalin Dumitrean
