Bucuria cea nouă

Un an se apropie de sfârşit şi iarăşi mi-e frică şi să mă gândesc la faptul că nu am terminat nici măcar un sfert din tot ce-mi propusesem să realizez în acest an. Dar, oricât m-ar afecta aceasta, nu pot să nu recunosc că trecerea razantă a timpului este un fenomen lesne de observat, care preocupă în egală măsură pe toată lumea. Când doi oameni se întâlnesc pe stradă şi doresc, mai mult sau mai puţin din politeţe, să închege o discuţie, atunci se vorbeşte, de regulă, de fuga timpului, care nu a mai permis continuarea unei legături cu cei cunoscuţi.

Incontestabil că trecerea razantă a timpului este o constantă existenţială, inevitabilă, care ne poate afecta într-o oarecare măsură, în funcţie de caracterul fiecăruia. Dar timpul poate să fie o şansă. Acest fapt se deduce din afirmaţia, de asemenea foarte des întâlnită, că „ aşa a rânduit Dumnezeu”. Trebuie adăugat imediat că acceptarea ordinii divine a lucrurilor nu reprezintă niciodată o resemnare ci un act de înţelepciune. Rânduiala dată de Dumnezeu este, nu doar din perspectivă teologică, singura buna. Voia Domnului este similară binelui, mai mult chiar, ea întruchipează exemplul ideal al ideii pozitive de bine, într-o formă către care râvnim, dar pe care nici inima mai curată a sfinţilor nu o poate atinge. Şi în această ordine fundamentală a binelui, trecerea timpului primeşte o calitate bine definită, aceea de a îngădui să înaintăm prin viaţă pentru a fi ceva mai înţelepţi. Numai aşa timpul îşi depăşeşte condiţia de „timp” ca simplu instrument de măsură, care trece oricum, devenind experienţă de viaţă, unde realizăm că putem fi altfel decât am fost până acum. Doar din această nouă perspectivă se intuieşte, prin rugăciune şi fapte bune, ceea ce înseamnă voia Domnului.

Sfântul Dionisie Areopagitul scrie că „inteligenţa cerească” se aseamănă unui foc care: „Este strălucitor, dar în acelaşi timp poate rămâne ascuns şi necunoscut când nu îi iese în cale vreo materie faţă de care să-şi manifeste propria acţiune; nu poate fi cuprins, nici văzut , dar el, în schimb, orice poate cuprinde”. Uneori ne este frică de foc, atunci când în arşiţa uscată a verii, orice scânteie poate transforma pădurea într-un ocean înspăimântător de flăcări. Acolo speranţa pare că se pierde în fum şi ameninţare. Alteori îl îndrăgim, mai ales acum către iarnă, dacă avem certitudinea că, după ce am fost nevoiţi să mergem prin ceaţă şi ploaie îngheţată, găsim un locşor uscat unde este cald şi bine. Dar focul despre care vorbeşte Sfântul Dionisie este cu totul altfel, chiar dacă şi prin el suntem cuprinşi de căldură. De data acesta nu mai e vorba dacă ne simţim la adăpost sau ameninţaţi, fiindcă depăşim starea ce este trecătoare şi delimitată de o categorie creată, asemenea timpului. Şi dacă, indiferent de ceea ce gândim sau facem, ne este vara cald şi iarna frig, pentru a primi focul ceresc vindecător, trebuie să vrem cu stăruinţă şi să dorim fără încetare a ajunge atât de vrednici încât să-l simţim. Fiindcă, aşa cum ne spune sfântul Dionisie, el poate rămâne ascuns şi necunoscut nouă câtă vreme lăsăm timpul să ni se scurgă printre degete, fără folos şi fără căpătâi. Numai atunci când ne străduim să fim mai buni, când cerem iertare pentru păcate şi vrem cu adevărat să ne schimbăm, dovedim tăria de caracter pentru a sta în faţă acestei flăcări, ca să ne cuprindă şi copleşească cu darurile sfinte.

În „Istoria frumuseţii”, Umberto Eco ne învaţă că exista un timp când omul căuta să se armonizeze într-o ordine unde binele se concepea ca fiind în acelaşi timp şi frumos, unde „ cosmosul este un om de mari dimensiuni, iar omul este un cosmos de mici dimensiuni.” Într-o asemenea armonie a lumii se înţelege mai uşor voia lui Dumnezeu. Fiindcă idealul moral nu era, încă, desprins de normalitatea vieţii, ci era parte componentă a unui întreg în care fiecare se simţea apărat şi binevenit. În Evul mediu, susţine mai departe Umberto Eco, chiar foarte sărac fiind, omul trăia mai „integru” decât trăim noi astăzi, bucurându-se din plin de frumuseţea lumii.

Dar Dumnezeu ne dă o putere pe care la începutul rugăciunii nu o putem nici măcar bănui. Datorită ei trecem peste toate încercările pe care timpul ni le aduce cu sine. Iar luna noiembrie nu este doar vestitoarea sfârşitului de an care se apropie odată cu sporirea întunericului datorată serilor mai lungi. Şi nici nu trebuie să fie luna în care ne simţim cuprinşi de întunericul neprietenos al nopţilor ce par că nu vor să se termine. Dimpotrivă, venirea iernii şi a zilelor de post, este un moment bun pentru a trăi din nou vechea „integritate”, cu speranţa ca şi în noaptea de noiembrie să întrezărim împărăţia binelui. Atunci se întâmplă ca timpul să nu mai fugă de noi, ci să se oprească şi el în momentele sfinte de rugăciune. Aşa răsare în noapte bucuria nouă, strălucitoare şi binecuvântată, care ne vine din ieslea de la Bethleem.

Dumitru Horia Ionescu