Bucurie și slujire

Dumnezeu Se descoperă ca Proniator. El poartă de grijă tuturor. Omul este chemat să nu se lase înrobit de cele create, ci să Îi slujească cu toată disponibilitatea. Fiecare pagină biblică este un îndemn la pocăință și la slujire. Să fim gata oricând să chemăm numele Lui (Amos 4, 12). Nu ne prefacem că nu vedem, dar suntem stupefiați. Judecata este sentința dreptății divine. Dumnezeu cheamă la judecată pe toți, dar numai cei milostivi vor avea parte de clemență.

Fără antrenamente stăruitoare, nimeni nu pătrunde în Împărăția Cerurilor. Doar printr-un lung șir de exerciții sau nevoințe, prin răbdarea multor ocări și insulte ne maturizăm, ne smerim și ne bucurăm de întâlnirea mântuitoare cu Dumnezeu. Și ne dăruim lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înșine, ci și unii pe alții, căci legea iubirii ne poruncește să ne îngrijim nu numai de noi înșine, ci și de ceilalți[1].

Ce ne lipsește? Lumina din suflete! Uneori bolile se abat şi asupra noastră, ca astfel să înţelegem cât de multă nevoie avem de ajutorul lui Dumnezeu. Să-L chemăm pe Domnul pentru ca El să ne spună: Ce vrei să-ți fac? (Luca 18, 35-43) Noi, cei sănătoşi trupeşte, am vrea să vedem în jur numai lucruri frumoase. Ocolim situaţiile şi ­locurile care ne pot aduce în faţă realităţile mai puţin fericite ale vieţii. Să nu ne scârbim în a sluji sărmanilor. Niciodată Hristos nu a rămas nepăsător față de oameni​​​​​​​.

Tristețea este cauzată de ținerea minte a răului: oamenii ne greșesc, iar noi singuri ne întristăm, neslujindu-i. Chiar dacă recent sau demult am avut o neînțelegere, astăzi sărim în ajutorul lor, ștergându-le cazierul. Nu mai căutăm scuze pentru lipsa noastră de implicare în lucrarea de slujire. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că Dumnezeu ne cere rămânem blânzi și liniștiți față de toate cele ce ni se întâmplă fără voia noastră, darnici cu săracii, primitori de străini, gata de ajutor, după putere, față de cei ce au trebuință de ocrotire; de un suflet și de un gând cu prietenii; apropiați celor cunoscuți; la îndemâna celor mai smeriți; împreună-pătimitori și de oameni iubitori cu cei bolnavi; îndelung-răbdători cu cei ce se mânie; iertători ai celor ce greșesc; mângâietori celor întristați.

Nu ne ghidăm după zvonuri auzite în locuri dubioase, ci avem încredere în Cel ce nu ne dezamăgește niciodată. Nu ne îngrijorăm de sfârșitul carierei lumești, avem un scop mult mai înalt: mântuirea. Nu putem reduce toată opera de pastorație la o sumă de proceduri formale, nu putem exclude slujirea. Subiectul conversațiilor misionare respectă mereu firul roșu al metanarațiunii evanghelice: iubire – iertare – împăcare – generozitate – solidaritate.

Nu trebuie să adunăm puncte în clasamentul celebrității. Nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic. Ci doar să avem iubire în noi. Pe care să o împărțim tuturor. Dacă Îl iubim, împlinim poruncile[2].  Să nu plantăm nici un sâmbure de îndoială, care ar putea crește, ci să semănăm bunătate și fidelitate. Nu putem părăsi oamenii ca pe niște jucării de care ne-am plictisit. Slujirea noastră față de ei nu trebuie neapărat să ne placă (să ne aducă plăcere), ci să îi bucure pe ei, chiar cu costul suferinței noastre.

Noi răspândim Vestea Bună, nu știri false. Ascultăm de Evanghelie, nu de amenințările panicarde ale oricui altcuiva. Lipsa de trezvie nu aduce un sfârșit brusc, ci unul lent, dar sigur. Trebuie să disociem adevărul de minciună și să alegem adevărul. Nu este totul o minciună, Evanghelia e adevărul. Aici este puterea noastră, sursa credinței noastre echilibrate, proaspete, plină de discernământ.

A fi creștin înseamnă a răspândi bucurie într-o lume tristă, a nu capitula în fața încercărilor, a miza totul pe Dumnezeu, a renunța la îngrijorări. Știrile abundă în previziuni despre un viitor în care lumea va fi răvășită de catastrofe naturale și de sărăcie alimentară. Aceste vești sporesc lăcomia și reflexul de a umple cât de multe hambare. Lumea se sperie și, în loc să Îl caute pe Dumnezeu, arată că nu a înțeles nimic, alergând după bani, parcă și mai nebunește decât până acum.

pr. Marius Matei

[1] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, p. 21.

[2] Sfântul Maxim Grecul, Viața și cuvinte de folos, Ed. Bunavestire, Galați, 2002, p. 87.