LOADING

Type to search

Căderea din nou

Ortodoxie si traire

Căderea din nou

Share

Unde fugi? 

Dă-mi, Doamne, prin bunătatea Ta, cunoaşterea de mine însămi, recunoaşterea mândriei pierzătoare de suflet, ca să nu fie nevoie să trimiţi un înger care să-mi pună piedică şi să cad, să mă lovesc la genunchi – ca să mă opreşti din alergarea mea nătângă…

Răsare soarele pe pagina cu icoana sfântului Nicodim Aghioritul. Răni exterioare, care încep să se vindece, dureri în craniu, care persistă. O decepţie mă încearcă spre amiază. Este ceasul cel mai greu de îndurat, cel în care Domnul a fost răstignit. Gustul vieţii se preface în cenuşă. Nu-l pot trece decât rugându-mă îndelung. La adresarea Sfântului Duh, bucuria vieţii reapare!

Spune sfântul Nicodim: „Iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. În această bărbăţie stă toată biruinţa.”

Cad tot mai des, copilăreşte, agonisind vânătăi, lovindu-mă cu faţa de asfalt, căutând mereu sticluţa cu uleiul tămăduitor de la candela unui sfânt cu moaşte în Athos. Încerc să găsesc un sens simbolic acestor încetiniri ale slujirii mele, impuse brutal şi totuşi delicat, căci de fiecare dată o mână îngerească mă prinde din nevăzut, ferindu-mă s-o păţesc prea rău.

 Stiu că, atâta vreme cât nu voi pricepe sensul pedagogic al căderilor mele, ele vor continua. Poate că alergarea mea prea exuberantă este o plăcere şi îngerul încearcă să-mi spună, să mă acomodeze cu gândul, că într-o zi va trebui să mă lipsesc de ea. Să locuiesc într-o odăiţă cât o chilie, cu un singur peisaj, cel îngăduit de fereastră, înconjurată, în balansoarul meu, numai de cărţi, caiete şi creioane, care să-mi ajungă până la sfârşitul vieţii. N-ar fi o dramă, dacă mi s-ar îngădui şi zilnica alergare la Sfânta Liturghie!

Da, mă tot împiedic, aproape fără să pot distinge piatra de poticnire. Dar caut un motiv să mă bucur: poate că juliturile sunt dureri simbolice, pentru păcate care ar fi pretins o suferinţă îndelungată. Vina judecării aproapelui, prin chiar ceea ce scriu, este alergarea mea neplăcută Domnului, încerc să ghicesc.

Doamne, ajută-mă să n-o mai fac, ca să nu-mi iei şi creioanele de lângă balansoarul cu un singur peisaj. Genunchii oricum ţi i-am dat şi capul şi încheieturile palmelor, învineţite de căderea din nou!

Aflu din emisiunea părintelui Galeriu cel tânăr despre o fetiţă accidentată, care nu-şi mai putea mişca degetele mâinilor. S-a rugat vreme de câteva luni să poată scrie din nou şi, într-o zi, pe neaşteptate, a constatat că poate. A însemnat atunci cu bucurie, în jurnalul ei de copil:

-Doamne, îţi voi mulţumi până la sfârşitul vieţii, în fiecare zi, că pot să scriu!

S-au minunat cei doi cuvioşi, care conversau în emisiunea de la Trinitas Tv, căci amândoi erau oameni ai condeiului. Unul dintre ei a întrebat:

-Oare câţi dintre noi mulţumim Domnului în fiecare zi, fiindcă putem scrie?!

Am roşit, descoperind deîndată motivul căderilor mele: absenţa acestei mulţumiri din rugăciunea mea.

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *