Căinţă ascunsă, pocăinţă la vedere

Fraţilor, căinţa este dată tuturor, pentru a ne uşura prin ea de povara păcatelor. Ferice de cei ce se folosec de ea şi o desăvârşesc întru pocăinţă. Cine rămâne numai în durerea căinţei, şi nu ajunge la bucuria pocăinţei, este vrednic de compătimire. Căinţa îi este necesară fiecărui om, căci om fără de păcat nu există, dar om cu păcatul iertat, da. Căinţa este părerea de rău pentru starea de păcătoşenie în care se află omul; este mustrarea de conştiinţă pentru binele nefăcut atunci când el se putea face şi pentru strigătul de durere şi de ajutor neauzit, al celui bolnav, gol şi flămând (pe lângă care trecem, de multe ori, nepăsători). Este glasul lui Dumnezeu ce strigă în sufletul răvăşit al omului, hoinar pe „uliţele noroioase” ale plăcerilor vinovate şi ale grijilor vremelnice. Căinţa sau Mărturisirea este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii. Prin ea, creştinul îşi poate înnoi (nu repeta) botezul. Căinţa este ceasornicul care ne trezeşte din somnul păcatelor.

Unde este păcat, e nevoie de căinţă. În leagănul căinţei creşte şi plânge de bucurie pocaăinţa mântuitoare.. Omul păcătos nu-şi poate ascunde păcatele, dar căinţa şi-o poate ascunde; deci, ce este ascuns, nu e la vedere. Cel ce se socoteşte pe sine drept, să nu-l „trimită” pe cel păcătos în ceata celor de-a stânga Domnului, căci nu poate şti dacă nu cumva acesta şi-a spălat păcatele în baia lacrimilor nevăzute de el.

Căinţa poate fi nu numai ascunsă, ci poate fi tăcută şi smerită în lacrimi. Astfel, plânsul cu amar al Sf Ap. Petru, după întreita sa lepădare de Domnul (Lc.23,54-62), întrece orice căinţă strigată. Din întâlnirea privirii Domnului Iisus Hristos cu cea a lui Petru, s-a zămislit căinţa şi s-au născut lacrimile văzute de Cel Care trebuia să le vadă. Acestea au şters din „memoria” Domnului mult iertător cuvintele de lepădare ale celui stăpânit de frica adeverită prin repetarea întreită a cuvintelor: „Nu cunosc pe omul acesta” (Mt.26,74), deşi cu puţin timp în urmă avusese curajul să taie, întru apărarea Domnului, urechea unui slujitor arhieresc. Oare cine dintre cei prezenţi a înţeles rostul şi puterea lacrimilor lui Petru, atunci când el a ieşit afară să-şi plângă durerea, mai departe, urmărit fiind de privirea mustrătoare, dar iertătoare a Domnului Iisus? Dar şi aceste cuvinte grăite tot de Sfântul Apostol Petru, căzut la picioarele Domnului: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Lc.5,8), adeveresc recunoaşterea stării de păcătoşnie, socotind-o pe ea pricinuitoarea acelei întristări, a lui şi a celorlalţi pescari, ce „s-au chinuit toată noaptea, şi nimic n-au prins” (Lc.5,5). Nereuşita lor a avut un scop anume: acela de a-i supune unui examen, (pe care l-au şi trecut cu bine), al ascultării lor de Domnul, uimindu-i cu răsplata mulţimii peştilor prinşi. Pescarul „de ocazie”, Care le-a umplut bărcile cu peşte, a ştiut să răsplătească ascultarea şi smerirea lui Petru, spunându-i: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc.5,10). Promisiunea aceasta a „lucrat” şi asupra celorlalţi Sfinţi Apostoli. Făgăduinţa Domnului, făcută lui Petru, a avut ca urmare părăsirea imediată a lacului Ghenizaret şi plecarea cu Domnul a lui Petru, Iacov şi Ioan, pentru a pune început bun altei îndeletniciri: „pescuirea” pe sucat.

Pescarii ascultători au părăsit apa şi au ales uscatul, acolo unde puteau fi găsiţi „peştii” promişi de Învăţătorul lor. Este o mare deosebire între „soarta” peştilor prinşi în apă şi cea a „peştilor” prinşi pe uscat: cei prinşi în apă, în scurtă vreme se „bucură” de o moarte sigură, iar oamenii „pescuiţi” pe uscat se bucură de o „naştere din nou”, de o înviere a lor, adică de o trecere din moarte la viaţă.

Pocăinţa este lucrarea văzută a căinţei; este un mod de viaţă, animat de faptele milostivirii şi dreptăţii creştine. Ea trebuie simţită ca un legământ prin care făgăduim lui Dumnezeu să începem o viaţă nouă, cu faţa spre Domnul, şi cu inima şi mintea luminate de Slava puterii şi milostivirii Sale. Cel ce se pocăieşte este asemenea condamnatului ce îşi mărturiseşte vina. Pocainţa este pasul nostru către Dumnezeu şi strigătul de bucurie pentru împăcarea cu El, în comuniunea edenică a protopărinţilor noştri.

Câţi dintre cei care citim Sfânta Scriptură ţinem minte şi împlinim îndemnul Mântuitorului nostru: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”? (Mc.1,15). Sf. Teofan Zăvorâtul spunea despre pocăinţă că „ea înseamnă a aprinde un foc în jurul tău”. Poate chiar despre acest foc vorbea Domnul Iisus Hristos în cuvintele Sale: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins acum!” (Lc.12,49).

Aprinde, Doamne, şi în noi focul pocăinţei, şi nu stinge scânteia credinţei noastre în Învierea Ta.

Iosif Badiu – Huedin