Cancerul – această boală tăcută și rapidă
Share
Cancerul este un cuvânt greu de pronunțat, de conceptualizat și, mai ales, de acceptat. De obicei, îți intră în casă pe gaura cheii, tiptil, furiș, fără să știi, multă vreme, că porți cu tine, în tine, moartea cu programarea bine știută. Afli că mai ai de trăit câteva zile, săptămâni, luni și, din milostivire cerească, ani.
Lucrurile încep să capete o altă turnură. Ceea ce până ieri avea dimensiuni apocaliptice, se pierde în față concretului morții iminente. Nu te doare nimic, nu simți nimic, dar ți se spune că organismul tău suferă și că se macină în tăcere. Că în curând (un termen relativ, dar care ține absolut de pronia Divină), te vei epuiza.
Și atunci, intri în panică. O frică mobilizatoare, disperată care te pune pe traiectoria vieții. Ca în valurile înspumate ale râului, care te trage la fund, începi să te lupți. Mergi la controale, la analize, faci chinuitoarele cure de chimioterapie și radioterapie, faci operații, dacă e posibil și dacă te ajută.
Începi lungul sau scurtul drum al salvării. Și moartea asta iminentă, reală cum nu ți-ai imaginat-o vreodată, te scoate din amorțeala sufletească în care căzuseși, începe să te scoată din moartea ta zilnică.
Cu ocazia acestui mare eveniment de viață, intri în categoria celor care se apropie prin suferință de Dumnezeu. Începi să înveți alfabetul supraviețuirii fizice și să descoperi printre litere, marea milostivire a lui Dumnezeu, care se revarsă în fiecare nouă încercare la care ești supus.
Și de unde, la început ai fost îngrozit de diagnostic, acum, după ce începi să-ți aduci la zi bilanțul vieții și în ecuația existenței, Dumnezeu își ocupă locul firesc, cancerul devine forma supremă de milostivire care s-a pogorât asupra ta, la momentul când încă mai poți face ceva. Și pentru asta, în loc de plâns, începi să înalți spre ceruri o timidă și caldă rugăciune.
Claudia Chiorean
