„Când lumea te respinge, te îmbrățișează Dumnezeu” – Interviul integral cu Părintele Serafim Aldea, duhovnicul din insula Mull

Un duhovnic de la marginile îndepărtate ale continentului, dar prezent în mijlocul credincioșilor de pe întreg mapamondul. Un transmițător vivace al învățăturilor lui Hristos și al Adevărului dreptei credințe dintr-un punct fix – Insula Mull din Scoția, așa l-aș caracteriza în câteva cuvinte pe părintele Serafim Aldea. Cum reușește asta? Prin Youtube, Facebook, prin mediul online în general și nu numai!  Însă părintele Serafim este, desigur, mult mai mult decât atât.

S-a născut în anul 1979 și este absolvent al Facultății de Relații Economice Internaționale (ASE București), al Facultății de Teologie din București, are un Master în Literatura Engleză la Warwick Univesity (Regatul Unit), un Doctorat în Teologie la Durham University (Regatul Unit) și un postdoctorat (trei ani de cercetare de teologie și artă) la Facultatea de Teologie a Universității din Oxford (Regatul Unit). A fost tuns în monahism și hirotonit preot în anul 2005 la mânăstirea sa de metanie, Mânăstirea Râșca din județul Suceava și este fiu duhovnicesc al părintelui Adrian Beldianu, de la Biserica Mihai Vodă din București.

Părinte Serafim, în primul rând, vă mulțumim pentru bunăvoința de a acorda acest interviu revistei Lumea Credinței, o revistă foarte iubită și în diaspora. Am urmărit cu multă atenție materialele video postate pe Youtube, cu sfaturile dumneavoastră duhovnicești, caracterizate de multă limpezime și totodată exprimate într-o engleză foarte cuprinzătoare și vastă. Fiecare postare a dumneavoastră a strâns sute de comentarii. Oamenii din occident, mai exact din toată lumea, de diverse confesiuni, nu doar ortodocși, sunt deosebit de interesați de ceea ce le spuneți și am observat cu câte probleme de viață complexe, și de practicare a credinței se confruntă. Cum vi se pare comunitatea din vest în general și, de cât timp vă aflați la Mânăstirea „Tuturor Sfinților Celți” din insula Mull?

Noi, la Mânăstire, avem foarte puțin contact real cu lumea din afara insulei. Numai vara, din mai până în august, avem patru luni de ospitalitate, când primim câteva sute de pelerini. Majoritatea covârșitoare sunt ortodocși convertiți din Statele Unite, Canada sau Australia. Dincolo de aceste patru luni, suntem aproape izolați pe insulă din cauza vremii. Din septembrie până prin aprilie, nu putem plănui nimic, pentru că este sezonul ploilor și al furtunilor, când vapoarele pot fi oricând anulate.

Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Iosif mi-a dat binecuvântarea – și  nesfârșita bucurie – de a înființa Mânăstirea „Tuturor Sfinților Celți” la începutul anului 2010. Atunci, „mânăstirea” însemna  doar o biserică abandonată, pe una din insulele din nord-vestul Scoției, iar intenția  mea era să locuiesc aici singur. Din voia lui Dumnezeu, Înaltul a binecuvântat altfel, iar astăzi avem o mică obște de șase viețuitori din România, Canada și Statele Unite.

Cum ați fost primit aici de scoțieni?

Scoțienii sunt oameni și, ca toți oamenii, unii se tem, alții se bucură, pentru unii ești poartă de intrare către Domnul, pentru alții ești piatră de ispită. Nimeni de aici nu a auzit de Ortodoxie până la venirea noastră. E ca și cum ar veni un cult american într-un sat din Moldova, toată lumea i-ar respinge câțiva ani. Dar este multă liniște în „exilul” ăsta asumat. Când lumea te respinge, te îmbrățișează Dumnezeu.

Pe  de altă parte, pentru că noi depindem complet de sprijinul unor oameni care trăiesc peste un ocean de noi, viata ne forțează să scriem cărți, să înregistrăm podcasturi, să administrăm două canale YouTube etc. Practic, fără intenția noastră, facem muncă de misiune permanent, însă nu ăsta este scopul nostru. Scopul nostru este cât se poate de simplu și de smerit: muncim ca să putem trăi în Mânăstire. Cu munca asta, Domnul face ce vrea El.

Se convertesc occidentali la ortodoxie? Și dacă da, sunt mulți aceștia?

Se convertesc, da, însă nu atâți cât ne place nouă să credem. Nimic nu s-a schimbat din cuvântul Mântuitorului. Parabola semințelor este mult mai evidentă în Occident. Unii se convertesc cu adevărat și devin niște oameni minunați. Alții se convertesc pentru că fug de ceea ce văd în bisericile lor, dar nu pentru că îi atrage cu adevărat Ortodoxia; aceștia stau o vreme, iar apoi se convertesc la altceva. În Occident, convertirea e un fel de sport duhovnicesc, iar mulți au devenit sportivi profesioniști. Este un duh protestant care îi face să vrea să corecteze pe toți și pe toate, iar asta nu duce la nimic bun. Aleargă să găsească Adevărul, iar când L-au găsit, nu se pot opri din alergat și trec pe lângă Adevăr.

Dincolo de asta, noi, Ortodocșii, avem o mare vină față de ei, pentru că lumea nu știe că existăm. Asta e ceva de neimaginat la noi în țară, dar când ajungi aici înțelegi că, de fapt, oamenii ăștia nu au auzit în viața lor de Biserica Ortodoxă. Pentru ei, Creștinismul înseamnă Roma, cu Biserica Catolică și zecile de mii de grupuri protestante. Ortodoxia pur și simplu nu există, iar asta nu e vina lor, ci a noastră. Singurul lor contact cu Ortodoxia este prin literatură și artă, sau – mai  recent –  prin călătoriile în țările ortodoxe.

Știu că ați contactat și dumneavoastră COVID – 19. Cum a fost această experiență? Ați rămas cu anumite sechele ale bolii?

Este o boală oribilă, pe care o face și mai grea răutatea sufletească a celor care îți spun că nici măcar nu suferi, că virusul ăsta nici nu există. Nici nu știu ce doare mai mult – boala în sine sau capacitatea asta de răutate a fraților tăi de a îți nega durerea, de a te nega, practic, pe tine ca om, în numele unor teorii ale conspirației care nu ar trebui să aibă loc în inima unui creștin. Dincolo de trei săptămâni de boală, cu câteva zile foarte grele către final, am rămas cu migrene zilnice, vederea mi s-a deteriorat până acolo cât să nu mai pot citi și persistă un fel de ceață în minte, o incapacitate de a te concentra, ca o oboseală intelectuală permanentă.

Dumnezeu să vă întărească și să vă ajute să depășiți aceste încercări! V-ați concentrat mult pe povățuirile privind practicarea rugăciunii în postările online. Ce foloase aduce rugăciunea?

Aproape tot ce facem în mânăstire, tot ce oferim lumii occidentale, în care ne-a chemat Dumnezeu, este legat de rugăciune, pentru că nu știu o altă cale de a vorbi lumii acesteia. Suntem rupți în mii de bucăți. Domnul ne-a zidit să fim Una cu Dânsul, iar noi ne-am rupt unii de alții din mii de motive mici, fără importanță. Dacă le vorbești oamenilor despre milă pentru imigranții care se îneacă în Mediterana, despre a nu judeca oamenii în funcție de culoarea pielii sau despre nevoia de a nu distruge lumea asta, pe care ne-a dat-o Dumnezeu în grijă, puțini aud cuvântul Mântuitorului din spatele vocii tale. Cei mai mulți au urechi, dar nu pentru Domnul, ci pentru idolii acestei lumi: politică, naționalism și tot felul de teorii ale conspirației. Tu le spui de Domnul,  ei aud politică. Așa că vorbim despre rugăciune, pentru că rugăciunea este calea către a-L întâlni pe Dumnezeu. Iar cel care L-a întâlnit pe Dumnezeu nu mai poate nici să-și urască aproapele, nici să-l judece, nici să îl lase să moară ca un câine doar pentru că l-a făcut Dumnezeu negru, roșu sau oricum a rânduit Domnul să îl facă. Cine L-a întâlnit pe Dumnezeu, se vede pe sine, își vede adâncul propriei mizerii și nu mai are curaj să arate cu degetul către fratele său.

Cum ar trebui să se roage cineva care se află la început de drum (duhovnicesc) și cum se poate avansa pe treptele rugăciunii?

Să se roage fiecare cum poate. Important este să se roage. Rugăciunea are o capacitate incredibilă să îl învețe pe rugător cum să se roage. Și sunt infinite căi de a te ruga. Sunt atâtea tipuri de rugăciune câți oameni a zidit Domnul, pentru că fiecare rugăciune este relația de iubire a fiecăruia dintre noi cu Domnul. Pe mine m-a binecuvântat Domnul să am mulți prieteni și îi iubesc pe toți cu toată puterea inimii, dar pe fiecare îl iubesc altfel. La fel e și cu Domnul – iubirea Lui pentru noi, pentru fiecare din noi, este absolută, însă pe fiecare ne iubește Domnul altfel. Iubirea dintre mine și Ziditorul meu este numai a noastră, unică, personală. Poți să recomanzi oamenilor să înceapă cumva (să citească rugaciunile Sfinților Părinți, să folosească metanierul, să facă închinăciuni etc),  dar unde va duce începutul ăsta numai Domnul știe.

Atunci, înseamnă că sfatul și rolul duhovnicului sunt esențiale în pașii pe care trebuie să-I facem în rugăciune. Este nevoie de un îndrumător pe această cale, ca de altfel în toată lucrarea de întărire duhovnicească a omului?

Rolul duhovnicului ăsta este: nu să facă „roboți” care arată la fel, se roagă la fel și simt la fel; ci să asculte cu grijă, să fie într-o stare de permanentă „pândă” ca să vadă încotro crește omul, care e direcția lui firească, personală, unică. La început, arătăm toți la fel, cum sunt semințele florilor. Și toți avem nevoie de aceleași lucruri: apă, căldură și pământ bun. Abia mai târziu, semințele astea identice, hrănite din aceleași lucruri, își arată frumusețea personală, caracterul lor unic. Dar, la început, arătăm la fel și ne „hrănim” din aceleași lucruri: rugăciune citită, metanii, puțină priveghere, etc. Duhovnicul este esențial în procesul ăsta de devenire, pentru că el este cel care vede în tine omul adevărat, omul ascuns. El te vede așa cum te-a zidit Domnul, dincolo de păcate și neputințe, mult înainte să te vezi tu însuți. Și asta îi permite să te îndrume, să te ajute să devii așa cum te-a vrut Domnul să fii de când ți-a dat ființă. Cine are duhovnic bun, să-i dea slavă lui Dumnezeu zi de zi, pâna în pragul morții. Duhovnicul este cel mai profund gest de iubire pe care îl face Dumnezeu pentru om în zilele noastre, pentru că, prin duhovnic, Dumnezeu îți vorbește iar și iar, te ridică iar și iar, îți insuflă nădejde iar și iar.

Vorbeați la un moment dat despre „instrumentele” rugăciunii, care sunt mai exact acestea?

La început, când am intrat frate la Mânăstirea Râșca, m-a speriat un fel de lipsă de unitate a Sfinților Părinți când vorbeau de rugăciune. Așa înțelegeam eu atunci. Unii zic să te rogi cu voce tare, alții învață să te rogi în gând;  unii scriu să îmbini rugăciunea cu munca, alții spun să nu le unești niciodată; unii zic să cânți, alții să nu cânți și tot așa. Nu am înțeles decât  mai târziu, când rugăciunea însăși m-a învățat, că punctul ăsta „slab” din învățătura Sfinților Părinți este, de fapt, una dintre cele mai frumoase comori pe care ni le-au lăsat. Noi toți așteptăm o rețetă pentru toate, de la cum să te rogi până la cum să te mântuiești: ceva rapid și ușor, pentru că așa este lumea din jur. Vrem o rețetă clară și simplă, un fel de duhovnicie tip „fast food” dar Părinții știau că așa ceva nu există, pentru că o rețetă presupune că suntem toți la fel. Asta face o rețetă – începi mereu de la aceleași ingrediente și ajungi mereu la aceleași rezultate. Dar noi suntem unici, fiecare dintre noi are „rețeta” lui proprie, pe care trebuie să o descopere singur, împreună cu duhovnicul. Când am înțeles asta, am înțeles că multitudinea de sfaturi ale Părinților sunt toate adevarate și bune, chiar și când se contrazic, pentru că sunt adevarate și bune pentru oameni diferiți – sunt „instrumente” diferite, pentru oameni diferiți. Pe unul îl ajuta „instrumentul” postului, pe altul rugăciunea de noapte. Pe același om îl poate ajuta o vreme rugăciunea cu voce tare, iar mai târziu rugăciunea în gând. Toate sunt puse înaintea noastră de  Sfinții  Părinți, pentru că toate sunt bune, dacă sunt folosite la vremea potrivită, de omul potrivit. Ca un iconograf, care are sute de pensule, pigmenți, blaturi și tot felul de alte instrumente: toate sunt utile, dacă știe când și cum să le folosească pe fiecare dintre ele, în funcție de ce vrea să picteze.

Sunteți mereu înconjurat de multe icoane, fiind foarte importante în credința noastră. Cum le putem decodifica mai bine însemnătatea și să le simțim ajutorul minunat?

Icoanele au teologia lor, pe care o înțelegem fiecare, după putere. Dincolo de importanța lor teologică, fiecare dintre noi avem poveștile noastre personale cu Sfinții și icoanele lor. Pentru mine, personal, icoana este esențială pentru că îmi amintește permanent că Hristos nu este o idee, nu e un principiu sau o filosofie, ci o Persoană a Sfintei Treimi care S-a întrupat. Întruparea Domnului, pentru mine, personal, înseamnă uriaș, pentru că Îl apropie pe Domnul de mine într-un fel în care nimic altceva nu o face. Trupul Domnului, Carnea și Sângele Lui, Îl apropie într-un fel înspăimântător de intim, într-un mod care mă cutremură. Nu numai pentru că Domnul a luat trupul nostru, ci și pentru că trupul nostru a fost capabil să Îl cuprindă pe Cel necuprins. Este ceva adânc, tainic și cutremurător în asta, nu numai legat de Domnul, ci cumva, legat de mine, de ceea ce este capabil trupul meu să primească. Icoana îmi amintește că înțeleg numai în parte, foarte puțin, cât de adâncă este, de fapt, umanitatea mea. Îmi amintește că, în mod esențial, îmi rămân o taină mie însumi, o taină pe care o voi înțelege până la capăt numai când voi sta înaintea Domnului, Față către față. Îmi amintește că un trup ca al meu, făcut din carne și sânge ca ale mele, a putut să cuprindă pe Cel Nezidit. Asta e ceva cutremurător, ceva dincolo de logica acestei lumi zidite, ceva care îți paralizează mintea și poate să coboare o liniște anume peste suflet, o liniște din care se hrănește o rugăciune adâncă, dincolo de cuvinte.

În final, aș vrea să vă rog să dați un sfat românilor de acasă, care uneori par să uite ce comori miraculoase au la ei în țară, prin numeroasele mânăstiri, icoane și duhovnici și în general prin întreaga lucrare a Bisericii.

Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Avem  mânăstiri, dar trebuie folosite. Avem icoane făcătoare de minuni, dar trebuie folosite. Avem duhovnici, dar trebuie folosiți. Faptul că suntem înconjurați de darurile lui  Dumnezeu nu înseamnă aproape nimic dacă nu folosim aceste daruri.  E ca și cum am sta în mijlocul unui magazin, înconjurați de toate bunătățile. Dacă doar stai și te uiți la ele, poți să mori de foame cu mâncarea lângă tine. Alții se hrănesc cu „resturi” duhovnicești, dar cresc mai mari și mai puternici decât noi. Tocmai pentru că am primit atât de mult, tocmai pentru că ni s-a dăruit atât de mult, ni se va cere pe măsură. Noi ar trebui să fim suficient de puternici nu numai pentru a ne duce propria cruce, dar și să purtăm crucea fraților noștri care nu au primit aceste binecuvântări de la Dumnezeu. Noi ar trebui să îi ducem pe  ei în spate, noi ar trebui să luptăm pentru ei, noi – care am primit peste măsură – ar trebui să le fim lor sprijin de mântuire. Nădejdea e la Domnul, mereu la Domnul.

Vă mulțumim părinte Serafim pentru aceste cuvinte lămuritoare și de valoroasă povață și vă dorim ca Dumnezeu să vă lumineze această cale deloc ușoară pe care vă aflați sub ascultare!

Inteviu realizat de

Laurențiu Cosmoiu