LOADING

Type to search

Cântec ”de inimă albastră”

Ortodoxie si traire

Cântec ”de inimă albastră”

Share

Viaţa noastră se desfăşoară de la o zi la alta, de la un eveniment la altul,  marcată de momente plăcute sau neplăcute pe care încercăm să le abordăm aşa cum putem. Nimic nu trece pe lângă noi fără să lase urme. Abia vizibile sau adânci, acestea ating partea sensibilă a fiinţei noastre uneori cu gingăşie, alteori cu brutalitate, făcându-ne să vibrăm precum corzile unei viori în mâinile maestrului. Oricât am fi de nepăsători, în străfundul inimii noastre se adună tot ce n-am reuşit să neutralizăm ori să lepădăm. Sufletul are nevoie de sfinţenia pe care încă de la Creaţie i-a conferit-o Dumnezeu. De aceea, spovedania este o taină, o minune prin care este posibilă naşterea din nou a omului ca făptură curăţită în scăldătoarea smereniei. Viaţa, acest dar minunat pe care nu-l apreciem cum se cuvine, ne-a fost dată prin suflare dumnezeiască odată cu porunca: ”Bucuraţi-vă!” Omul trebuie să trăiască şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, indiferent de crucea pe care este nevoit s-o ducă. Suntem trimişi în lume cu un scop, avem de îndeplinit ceva ce nu putem face singuri, întotdeauna trebuie să fim cu cineva lângă noi. De aceea, Tatăl Ceresc a făcut-o pe Eva (Viaţă) şi a spus: ”Nu este bine să trăiască omul singur, să-i facem lui ajutor pe măsură”. Unii chiar au testat singurătatea, dar neavând sprijin şi acoperire n-au rezistat şi s-au întors printre oameni. Doar sihăstria celui înduhovnicit este binecuvântată de Dumnezeu ca singurătate, pentru că în ea se vădeşte dorinţa omului de a se apropia mai mult de El fără să-i dispreţuiască pe ceilalţi, fără să se trufească: “Eu n-am nevoie de nimeni, mă descurc singur!” Despre greutatea singurătaţii pot vorbi cel mai bine bătrânii care nu mai au pe nimeni să le deschidă uşa. Poţi fi singur chiar dacă eşti înconjurat de mulţime. Aşa a fost Mântuitorul nostru Iisus Hristos în toată perioada vieţuirii Lui pe pământ. Cel care a făcut toate n-avea unde să-şi plece capul… Noi, oamenii, doar credem că suntem singuri în nenorociri, în furtuni sau în necazuri, dar nu-i deloc aşa! Dumnezeu ne lasă puţin ca să ne descurcăm cu cele ale lumii şi ne aşteaptă să-I cerem ajutor şi îndrumare. Dacă n-o facem şi continuăm să ne afundăm în ”noroiul adâncului” vom fi din ce în ce mai nefericiţi şi singuri. Omul poate fi singur cu sine atunci când se închide în propria “celulă” de unde nu mai poate privi afară să-i vadă pe ceilalţi oameni imperfecţi, egoişti dar umani, gata să se sacrifice pentru ceilalţi. Însă el nu poate fi singur când îşi aminteşte de Dumnezeu şi conştientizează că este o făptură a Lui numită fiu, mamă, frate…

Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat şi nu se aşteaptă ca noi să-I răspundem cu aceeaşi dragoste, pentru că nu putem. Suntem prea mici, prea mărginiţi şi prea lipiţi de pământ. El nici nu se supără pentru asta, vrea doar ca noi să fim fericiţi şi sufletele noastre să-L binecuvinteze. ”Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu Numele cel Sfânt al Lui”. Cât de departe se poate simţi omul faţă de Fiul Omului ca să nu mai ştie cum să-l cheme în ajutor! ”El vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor”. Cât de apăsătoare poate fi “casa” lui încât să nu mai vrea să locuiască într-insa! Asupra lui stau aţintite toate hidrele iadului ispitindu-l şi pândindu-i fiecare pas. Numai Crucea de viaţă făcătoare îl poate salva pe omul aflat în primejdia de moarte a sufletului.

Încă din vechime poporul nostru ştia că deznădăjduirea este păcat înaintea Domnului, pentru că îl face pe om să uite cine îi este Părinte, prieten şi frate şi să cadă în cursele iadului. De aceea a căutat să-şi uite de sine, cântând. Aşa s-a născut melosul popular, balsamul pe care şi l-a pus românul pe rană ori de câte ori şi-a simţit sufletul sfâşiat. Bocetul se auzea în casele strămoşilor noştri nu numai când murea cineva. Femeile boceau, cântând un cântec de jale întocmit ad-hoc de câte ori treceau prin încercările vieţii. Şi au fost destule, dar înţelepciunea şi credinţa l-au învăţat pe român să le biruie chiar şi cântând.

Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *