Cartea lui Eli

 

Un film care dezgoleşte osatura social-politică şi determinările curente ale veacului de balastul perfid al instituţionalizării. Când toate mecanismele sociale sunt deconstruite, lumea fie rămâne descoperită în faţa abuzurilor, fie se eliberează de sensul unor restrângeri comunitare inoperabile. În faţa acestui cutremur identitar persoana singură, solitară, hotărăşte să ia în piept rostul său pierdut iremediabil şi să-l restaureze, dar nu atât de singură cum s-ar crede la prima vedere, ci având pe Dumnezeu drept partener şi sens sigur de mers.

Filmul ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei. Scenaristul Gary Whitta şi fraţii Allen şi Albert Hughes – regizorii acestui film – ne invită să explorăm limita până la care se poate manifesta substituţia unei stratificări sociale aflate în derivă, o lume profund distorsionată de efortul reconfigurării etajelor ei de autoritate publică şi totuşi capabilă să-şi revigoreze tentaţia restituirii drepturilor, ori să descătuşeze libertăţile personale.

La antipozi – două atitudini contrare: pe de o parte instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; pe de cealaltă parte omul credinţei ca aşezământ fundamental – restaurator. Dacă în primul caz un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

L-am catalogat a fi un film total, contrar opiniei unora că tematica post-apocaliptică ar fi desuetă sau că abordarea religioasă ar trimite la temeiul protestant al reconsiderării Scripturii. Să nu fim prea exigenţi cu substratul credinţei care suscită interesul privitorului. Nu ne aflăm în Rusia pravoslavnică şi nici la Vatican, ca să ne aşteptăm la vreo liturghie corală sau la vreo mesă festivă. Ne mulţumim cu locaţia deşertică, locul dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Ne întâlnim aici cu imaginea profetului privind destrămarea Moabului:

„Câmpiile au sărăcit, asemenea şi via; stăpânitorul popoarelor a distrus cele mai bune viţe ale ei, care se întinseseră şi acoperiseră pustiul; lăstarii lor se întinseseră şi trecuseră marea. Pentru aceasta plâng şi vă spăl în lacrimile mele, că nu se mai aud la voi strigătele vesele din timpul secerişului şi al culesului viilor. Nici bucurie, nici veselie prin grădini, iar prin vii nici cântece, nici chiote! Nimeni nu mai dă vinul la teasc, strigătul călcătorului a încetat. Pentru aceasta lăuntrul meu se zbuciumă ca o harpă, asemenea şi inima mea”. (Isaia 16, 8-11)

Cerul golit de sens existenţial, îmbâcsit de resturile unei civilizaţii care se autodistruge, arată peste lume, prin gaura deschisă spre cer, lumina ucigaşă a îngerului căzut. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie. Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri a lumii. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

 

Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum ajunge până la capăt un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţii. Te trezeşti nu o dată în miezul unui film cu băieţi absolut răi care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială decât aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi. În centrul atenţiei se află însă un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile, un om care trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului secretul acestei cărţi a cărei numire înainte de a fi atent rescrisă se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor. Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva decât să trăim deriva şi devianţa unei lumi care nu ne mai este proprie şi care nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi singurul aşezământ al umanizării şi al spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi fără căpătâi în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie. Poate că filmul doreşte a restitui în acest fel argumentul care să sprijine iniţiative sângeroase precum cele ale poporului ales de demult. Este posibil! Sigur este că filmul aruncă în joc miza mai multor teme pe care societatea noastră de acum le derulează şi le trăieşte la o dimensiune total ocultată de simţul „corectei” socializări politice: tema desconsiderării, destructurării şi minimalizării omului; tema curajului – paradigma neînfricării; tema compasiunii pentru om; tema dăruirii; tema responsabilităţii profetice; tema miracolului şi a încrederii nestrămutate în Dumnezeu; tema regretului pentru neconcordanţa dintre învăţătură şi fapte; teza manipulării prin religie; tema controlului şi a manipulării resurselor; paradigma castităţii; tema regretului pentru nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi pentru proasta gestionare a bunurilor; sau tema eternei sclavii.

 

The Book of Eli vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim a o parcurge dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă fără să fie pedepsit de cineva. Avem aşadar a ne confrunta cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a îţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti, într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale; nimeni nu mai ştie să se roage pentru că odată cu distrugerea civilizaţiei, în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui, iar grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, nişte oameni (soţ şi soţie) care îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta.  

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta în primul rând în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

 

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate de iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte. Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş dictatorul împărţea cu autoproclamată autoritate comandamente diverse brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi a spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare la schimb pentru o astfel de „favoare” femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului. Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri. Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă. O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită. Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început.  

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz.

 

Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului. El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii – o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă şi o hărăzeşte eshatonului, în aşteptarea dreptăţii. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

Eli căuta o lume potrivită ca să-şi încredinţeze ei această carte, iar lumea aceea nu era cu nici un chip lumea lui Carnegie! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva aceştia să le calce în picioare…! (Matei 7,6).  Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului. Totuşi speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inima sa. Până în sfârşit Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte este chiar aceea de a trece discursul prin „ochii” tactili ai femeii nevăzătoare. Cândva lumea avusese parte de o astfel de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos”. (I Ioan, 1, 1;3)

Semnele după care Eli avea să înţeleagă de ce religiozitatea poate fi manipulată le va fi găsit cu siguranţă arătate de Mântuitorul în Evanghelia după Sfântul Apostol Matei – capitolul 23, sau în Sfânta Evanghelie după Luca la capitolul 11, unde sunt osândite minciuna şi făţărnicia:

 

„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. Vai vouă, călăuze oarbe că aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa;  Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!  Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? (Matei 23, 13-16; 23-25; 27-29; 32-33)

„Vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; Vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi închinăciunile din pieţe. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele ce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu. Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget.  Vai vouă! Că zidiţi mormintele proorocilor pe care părinţii voştri i-au ucis. Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă  n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat. (Luca 11, 42-44; 46-47; 52)

 

În cuprinsul acestor texte găsim clar exprimate resorturile care dau definiţia falsei închinări şi a falsei slujiri:

 

– Împărăţia cerurilor rămâne închisă celor care fac carieră din amalgamarea adevărului şi din răstălmăcirea Cuvântului Vieţii, pentru că nici cei ce vestesc şi nici cei ce ascultă nu înţeleg nimic folositor spre mântuire;

–  Lăcomia mănâncă şi sfâşie casele văduvelor;

– Rugăciunea făţarnică şi îndelungată, făcută de ochii oamenilor şi nu din inimă, pentru Dumnezeu, este fără folos;

– Proliferarea rătăcirilor, propovăduirea unei false credinţe şi plinirea unei false lucrări – o ucenicie spre gheenă şi nu spre mântuire – osândeşte şi nu dă îndreptăţire nimănui;

– Orbirea sufletească şi împietrirea inimii care nu mai dau posibilitatea exprimării milei şi a adevăratei credinţe, precum nici rostul dreptei chivernisiri a lucrurilor, defineşte falsul accent pus pe părţile exterioare, pe imaginea exterioristă a credinţei şi nu pe fondul esenţial al învăţăturii;

– Ascunderea adevăratei identităţi bântuite de furtişaguri şi răpire şi de lăcomie şi de necurăţie – sub aparenţa falsei evlavii – este pregustarea morţii sufleteşti;

– Administrarea cu adâncă răutate a exigenţei privind păstrarea comandamentelor credinţei, „uciderea proorocilor” şi îndărătnicia în rele nu aduc mântuirea;

– Eschivarea de la a aborda principial datoria faţă de Dumnezeu, prin maniera împlinirii în subsidiaritate a unor comandamente inutile, ignorând prin aceasta cerinţa ataşamentului la valorile fundamentale ale dreptăţii şi credinţei, arată chipul falsei cinstirii de Dumnezeu;

– Iubirea slavei deşarte, exprimată aici prin „scaunele din faţă”, adică tentaţia de a te pune singur în evidenţă, spre a induce ideea că statutul tău spiritual cere rigoarea unei aşezări de cinste în ierarhia slujirii; închinarea făţarnică săvârşită în văzul pieţei, care să dea aparenţa unei evlavii consistente – în fond găunoase; dorinţa de a fi în mare cinste, lăudat, adorat, venerat de oameni în acte care se vor a fi socotite de oameni dreaptă închinăciune şi slujire; dorirea ca a unui fals Mesia, aceea de a te folosi de ceilalţi, de a fi servit şi de a ţi se sluji şi nu dorirea cea bună a lui Hristos de a fi tu de folos celorlalţi, de a servi şi a sluji interesele de mântuire ale tuturor, acestea toate dau profilul unei vocaţii răsturnate precum „profesiunea” lui Antihrist;

– Tăinuirea în suflet a multor fărădelegi, care se consumă ca într-un mormânt întru putrejunea păcatului, este premiza sigură a tuturor dezechilibrelor spirituale;

– Împovărarea credincioşilor cu sarcini grele, pe care niciodată nu ai încercat să le experiezi, dă aparenţa iscusinţei duhovniceşti, dar nu vindecă pe nimeni;

– Falsa cinstire a memoriei unor martiri, pe care în ascunzişul inimii îi suspectezi pentru râvna şi adevărul pentru care au murit, este o smintită atitudine prin care încerci a-i răstigni a doua oară;

– Ascunderea cheii cunoştinţei, adică ocultarea adevărurilor sub simboluri falsificate, tăinuirea adevăratei tale intenţii păcătoase sub aparenţe diverse, construirea unui sistem alambicat de măsuri, recomandări şi învăţături care să-l descurajeze pe credincios în efortul lui de a afla adevărul şi de a practica credinţa nu te pot legitima ca slujitor al adevărului;

 

Acestea toate ar fi metode pe care cu siguranţă un Carnegie le-ar folosi fără ezitare în a manipula buna credinţă şi încrederea tuturor. Iată pentru ce luptă Eli: luptă împotriva unei autorităţi deturnate şi împotriva pericolelor manipulării. El ştie prea bine că pentru astfel de înşelăciuni Dumnezeu ar lăsa cu adevărat în părăsire această lume care tocmai se năruie sub picioarele lui în cumplita miasmă a păcătuirii, şi se teme ca nu cumva să audă din cer cuvântul Scripturii: „Iată, casa voastră vi se lasă de tot pustie!” (Matei 23, 25) pentru că „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31).

 

Filmul zugrăveşte cum şi din ce pricină se sfârşeşte istoria lumii şi de asemenea dezvăluie calea adevărată prin care ea poate fi salvată spre a renaşte. Este o pledoarie despre starea deturnată a lumii de acum, despre autoritatea suprapotenţată inutil, despre abuzul de cele sfinte şi despre manipulare. Creatorii filmului deconspiră mecanismul manipulator al unor posibile pseudo-religii instituţionaliste – însă nu pe cel al Creştinismului înţeles ca Aşezământ – şi pun în lumină esenţa unei dezbateri cu sine, fiorul proximităţii lui Dumnezeu, crezămintele şi comandamentele spirituale care se cer apărate şi de la care pleacă totdeauna pe mai departe demersul legăturii liturgice al unei comunităţi restaurate în dragostea şi grija faţă de celălalt şi în încredinţarea proniei lui Dumnezeu:

„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile”.

Psalmul 22 se face în inima acestui om al credinţei şi al dreptăţii imn de slavă adus lui Dumnezeu în biserica cea sfărâmată a lumii, schiţată parcă de acel furnal părăsit în care el îşi găsise adăpost împreună cu sufletul pe care îl luase sub ocrotire.

 

Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei fără margini încrederi în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

 

Filmul merită văzut …    

 

preotul Lucian Grigore