Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă

 

 Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este în mod sigur cea mai populară. Ea a rămas ceea ce a fost de la început: o carte a sufletului credincioşilor. Mântuitorul Iisus Hristos însuşi a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativă, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Luca 24, 44). În contextul în care au fost amplasaţi aici de către Domnul nostru Iisus Hristos, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărţi din Biblia ebraică, a haghiografelor sau chetuvim (în traducere – celelalte scrieri ce rămân neâncadrate în primele două grupe: Legea şi Profeţii). Psaltirea fiind cea mai cunoscută dintre acestea, este amintită în locul lor.

Niciodată această lucrare n-a încetat să se afle în centrul preocupărilor celor dornici de pocainţă şi mântuire. Interesul prioritar de care s-a bucurat permanent este determinat de bogaţia şi, în egală măsură, de frumuseţea cuprinsului ei. Sfântul Vasile cel Mare evidenţiază aceste alese calităţi ce caracterizează Psaltirea, atunci când scrie în Comentariul său la Psalmi următoarele: „Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva Istoricii, altceva Legea, altceva… Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea prooroceşte cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos”. Într-alt loc, acelaşi Sfânt Părinte ne oferă şi aceste interesante consideraţii asupra Psalmilor, scriind: „Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Mareţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătătea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se gasesc in Psaltire ca intr-un mare si bogat tezaur”.

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea „cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa încât dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte”.

Pentru Sfântul Ambrozie, această frumoasă carte este „glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una”. La fel de elogios grăieşte despre Psaltire şi Sfântul Ioan Hrisostom, când spune: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult”. Casiodor numeşte Psaltirea „fântâna nestricată” ce izvorăşte veşnic apa cea vie a mântuirii. Varietatea cuprinsului Psaltirii ne îndreptăţeşte să spunem că de altfel nici nu avem de a face cu o carte în accepţiunea obişnuită a acestui cuvânt, adică cu o scriere unitară în alcătuirea ei, ci mai degrabă cu o colecţie de texte de o mare diversitate: cântări religioase, imne, meditaţii, rugăciuni etc, apărute în epoci diferite şi din inspiraţia mai multor autori.

În total sunt 150 de astfel de texte. Se cuvine însă precizat că în afară de textele din această colecţie mai întâlnim presărate şi în celelalte cărţi ale Bibliei, bucăţi literare similare cărora le putem atribui, fără nici o ezitare, numirea de psalmi. Spre exemplificare amintim: Cântarea lui Moise din Ieşire cap. 15 ; altă cântare a lui Moise din Deuteronom cap. 32, 1-43; Cântarea Deborei şi a lui Barac din Jud. cap. 5; Cântarea Anei din I Sam. cap. I, 1-10, Cântarea de mulţumire a lui David pentru izbăvirea de vrajmaşi din II Sam. cap. 22; Psalmul de laudă al lui David din I Cronici cap. 16, 8-36; Cântarea de mulţumire din Isaia cap. 12, 4-6; altă Cântare de mulţumire din cartea aceluiaşi profet, cap. 25; Cântarea celor răscumparaţi, din Isaia cap. 26; altă Cântare din Isaia cap. 42, 10-  12; Rugăciunea din Ier. cap. 3, 22-25; alte rugăciuni din cartea aceluiaşi profet de la cap. 10, 23-25;  16, 19-20;  18, 19-22; 20, 12-18; Rugăciunea de izbăvire a lui Iona din cap. 2 al cărţii cu acelaşi nume; Psalmul din Miheia cap. 7, 7-10; tânguirile din Plângeri cap. 3 şi 5; Psalmii din Iov cap. 5, 9-27; 12, 13-25, etc. Mai bine cunoscuţi şi mai des utilizaţi în cadrul cultului public şi în rugăciunile particulare rămân însă cei 150 de Psalmi care alcătuiesc cuprinsul Psaltirii. Ei constituie cea mai preferată lectura a credincioşilor. Sunt izvorul cel mai îmbelşugat de cugetări înalte şi de sfătuiri folositoare pentru binele sufletesc, personal şi comunitar.

În contact cu atitudinea generală, foarte favorabilă Psalmilor, unii critici biblici negativişti au acreditat opinia că aceştia n-ar reprezenta de fapt o prea mare valoare, fiind lipsiţi de originalitate. Autorii lor s-ar fi inspirat, atunci când i-au scris, din literatura religioasă a altor popoare, care aveau de mai înainte în cult astfel de texte religioase. Se aduc ca exemple imnele liturgice egiptene, mesopotamiene, feniciene, hitite, asemănătoare ca structură cu Psalmii biblici. Cartea Psalmilor, susţin aceşti critici, nu poate fi separată de tradiţia psalmică orientală. Ea s-a născut în această tradiţie fiindu-i tributară. Este mai presus de orice îndoială că Psaltirea aparţine într-adevăr, unei tradiţii psalmice orientale, dar anularea valorii şi originalităţii Psalmilor biblici pornind de la considerente îndeosebi de ordin formal, reprezintă o atitudine exagerată şi abuzivă, izvorâtă din rea credinţă. Oricine, imparţial şi nepărtinitor fiind, va citi cu atenţie Psaltirea, va constata că atât ca formă cât şi ca fond psalmii biblici sunt net superiori producţiilor literare similare ale altor popoare. Pe când acestea din urmă îi omagiază şi îi slăvesc pe regi şi pe zei, care nu sunt altceva decât închipuiri ale minţii omeneşti, Psalmii biblici sunt rugăciuni adresate Dumnezeului celui viu, creator al cerului şi al pământului, iubitor de oameni şi răsplătitor al faptelor lor după dreptate.

Aceşti Psalmi nu sunt numai creaţie şi operă omenească ci, în primul rând, operă dumnezeiască pentru că poartă amprenta inspiraţiei divine. Duhul Sfânt, prin tainica lucrare a harului Său, a făcut să tresalte cele mai sensibile corzi ale sufletului unor aleşi ai Săi care, exteriorizând profundele lor trăiri interioare, au alcătuit aceste armonioase şi prea frumoase cântări, recunoscute prin originalitatea lor. O dovada în sensul că Duhul Sfânt este principalul autor al Psalmilor ne este oferită de către Regele şi Proorocul David, care simţind o putere coborând de sus asupra sa, mărturiseşte: „Duhul Domnului grăieşte prin mine şi cuvântul lui este pe limba mea” (II Sam. 23, 2).

Geneza Psalmilor trebuie căutată prin urmare în cercurile de gândire scripturistică vechitestamentară. Numai încadrată in Biblie, Psaltirea se află în contextul ei firesc. Ruptă de acest context, ea îşi pierde sensul şi valoarea. Timpul alcătuirii Psalmilor nu este acelaşi cu momentul apariţiei Psaltirii în canon. Acest moment a fost precedat de o circulaţie sporadică şi limitată a unor psalmi, respectiv a primilor psalmi, între credincioşii iudei şi mai cu seamă între leviţii care slujeau la lăcaşul sfânt din Ierusalim. Curând după aceea, s-a procedat la colecţionarea psalmilor existenţi spre a putea fi mai uşor folosiţi în cult. În general, se acceptă ca perioadă de început a colecţionării psalmilor epoca reorganizării cultului în Israel, care coincide cu redistribuirea preoţilor şi a leviţilor la slujbă şi cu construirea templului, fapte petrecute în vremea regilor David şi Solomon.. Până la acel moment, cultul avea un caracter preponderent sacrificial, precum rezultă din informaţiile pe care le deţinem din Pentateuhul lui Moise şi cărţile cu caracter istoric. Astfel, despre Avraam, Isaac şi Iacob ni se spune că aduceau adeseori, pe altare ridicate de ei, sacrificii de miei, iezi şi viţei. Pe lângă acestea făceau juruinţe şi rosteau binecuvântări pentru toţi membrii familiei lor. Acelaşi cult l-au practicat şi evreii în Egipt. Ei cereau voie lui faraon spre a se depărta periodic în pustie şi a aduce acolo sacrificiile de animale, dupa cum au moştenit şi preluat obiceiul de la înaintaşi. Odată cu construirea cortului sfânt, toate practicile religioase au fost legiferate, dar şi de această dată referirile vizează în exclusivitate sacrificiile sângeroase, precizându-se felurile, calitatea şi modalitatea săvârşirii lor. Situaţia se menţine aceeaşi şi în epoca Judecătorilor. Despre Samuel, de pildă, care a fost ultimul Judecător, ni se spune că cerceta pe rând Betelul, Ghilgalul şi Mitpa, unde aducea sacrificii şi judeca pricinile ce se iveau in sânul poporului (I Sam. cap. 7). Tot astfel proceda şi în Rama, unde îşi avea domiciliul.

Abia în timpul lui David cultul a dobândit o nouă dimensiune şi anume cea doxologică. Acest rege priceput în cântatul la harfă (vezi I Sam. 16, 18-23; 18, 10; Amos 6, 5) şi dăruit cu harul poeziei a introdus cântarea Psalmilor la Cortul Sfânt. Iată o informaţie clară în această privinţă: „Astfel au adus chivotul Domnului şi l-au aşezat în mijlocul cortului pe care-1 facuse David pentru el (în Ierusalim) şi au înălţat lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de pace… Apoi a pus David la slujbă înaintea chivotului Domnului din leviţi, ca să preaslavească, să mulţumească şi să preainalţe pe Domnul Dumnezeul lui Israel… A pus de asemenea pe preoţi… să sune necontenit din trâmbiţe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu. în această zi, David, pentru prima oară a dat prin Asaf şi fraţii lui următorul psalm de laudă Domnului: „Laudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui…” (I Cronici 16, 1.4.6.7). Informaţia are în vedere deci, tocmai momentul în care David a purces la reorganizarea cultului, aducând chivotul Legii în Ierusalim, noua capitală a regatului său. Cu acest prilej a compus el primul psalm, pe care l-a încredinţat apoi leviţilor să-1 execute, acompaniat de harfă. Cântarea Psalmilor la templu a fost socotită permanent o rânduială a lui David (vezi Ezra 3, 10-11). Dulcelui cântareţ al lui Israel îi sunt atribuiţi 73, iar după Septuaginta 84 de psalmi. Aceşti psalmi sunt: 1-40, 50-71, 85, 90, 92- 103; 107-109; 132; 137-144. Rabinii atribuiau lui David întreaga Psaltire. Punctul lor de vedere a fost împărtaşit şi de către unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, Teodoret de Cir.

O lectură atentă a Cărţii Psalmilor ne va ajuta să ne dăm seama ca într-adevăr este vorba de mai mulţi autori. Spre aceeaşi constatare ne conduc şi titlurile psalmilor, care indică pe lângă David şi numele altor autori. Vom întalni astfel numele lui Asaf, un levit contemporan cu David, maestru de cântare la templu, căruia îi sunt atribuiţi psalmii: 49, 72, 73, 74-82. Aceşti psalmi au un pronunţat caracter naţional. Cuprind multe aluzii la istorie, la evenimente mai însemnate din epoca de glorie a poporului biblic. Stilul lor este autoritar, pe alocuri vehement. După opinia unor cercetători, sub numele lui Asaf s-ar ascunde de fapt o familie de leviţi, a cărei activitate literara s-ar fi întins asupra mai multor secole (aproximativ din perioada asiriană, până în perioada babiloneană).

Un alt nume sub patronajul căruia sunt puşi mai mulţi psalmi este cel al fiilor lui Core, cântăreţi şi portari la templul din Ierusalim, precum rezultă din II Cronici 20, 19. Acestora le sunt atribuiţi psalmii: 41-48; 83-87. Aceşti psalmi sunt apreciaţi ca fiind cele mai frumoase piese ale Psaltirii, distingându-se prin simplitatea lor, prin forma studiată şi perfectă din punct de vedere poetic, iar din punctul de vedere al sentimentelor printr-o mare iubire faţă de templu şi faţă de Ierusalim. Între autori mai sunt menţionaţi Heman şi Etan Ezrahitul, ambii fiind leviţi rânduiţi de David să conducă cântarea la cortul sfânt (date despre ei vezi în Geneza 38, 30; I Regi 4, 31, I Cronici 6, 33; 15, 17; 16, 41; 25, 1). Fiecare dintre ei au scris câte un psalm, primul – psalmul 87, iar al doilea – psalmul 88. Şi numele profeţilor Agheu şi Zaharia apar menţionate între ale autorilor de psalmi. Lor li se recunoaşte paternitatea asupra psalmilor 145-148. Între autori este trecut şi Moise cu psalmul 89, precum şi Solomon cu psalmii 71 şi 126. Unui anonim din timpul regelui Iezechia (sec. VIII i.d.Hr.) i se atribuie psalmul 91, iar unui „necăjit” care nu se ştie în ce vreme a trăit, i se recunoaşte autoritatea asupra psalmului 101. Tot un anonim va fi scris şi psalmii: 104-106, 112-118; 134-136; 149, 150, al căror titlu este redat prin cuvântul „Aliluia”. Despre psalmul 111 se ştie că a fost scris de un anonim din vremea lui Neemia. Un evreu sau chiar mai mulţi din diaspora au scris psalmii intitulaţi „O cântare a treptelor”, care se executau cu ocazia pelerinajului la Ierusalim. Aceşti psalmi sunt: 119-133. Scrişi fiind în timpuri diferite şi de către autori diferiţi, toţi aceşti psalmi au fost adunaţi în colecţii succesive şi pşstraţi la templul sfant, unde erau cântaţi sau recitaţi în cultul zilnic ori la sărbători. Cea mai mare parte a fost scrisă şi colecţionată înainte de exil. După exil, preotul Ezra este cel care reconstituie şi completează cu psalmii ce s-au scris ulterior în colecţia anterioară exilului.

În forma în care o avem azi, Cartea Psalmilor există deja în secolul III-ir î.d.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta, a cărei traducere s-.a efectuat în aceste două secole. Traducătorii au preluat-o astfel din Biblia ebraică cu adaosul, în final, al psalmului 101, necanonic şi absent în varianta ebraică. O altă dovadă în legătură cu aceasta ne parvine prin intermediul Introducerii la cartea necanonică a înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, ce datează din secolul al II-lea î.d.Hr. şi care aminteşte Cartea Psalmilor, alături de celelalte cărţi canonice ale Vechiului Testament, încadrând-o în grupa „Chetubim”. Destinaţia cu preponderenţă cultică a Psaltirii se deduce între altele şi din împărţirea ei în cinci cărţi, în analogie cu cărţile Pentateuhului, fiecare dintre ele terminându-se cu o doxologie. Din punct de vedere schematic împărţirea se prezintă astfel:

Cartea I: (ps. 1-41), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin”.

Cartea a II-a: (ps. 42-72), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni. Şi binecuvantat este numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului; Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin. Amin”.
Cartea a III-a: (ps. 73-89), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul în veci. Amin. Amin”.
Cartea a IV-a: (ps. 90-106), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, din veac şi până în veac, tot poporul să zică: Amin. Amin”.

Cartea a V-a: (ps. 107-150), fără doxologie. Această împărţire aparţine vechilor evrei după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim, atunci când scrie: „In quique volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”. Ea ne sugerează şi o cronologie aproximativă a psalmilor. În acest fel se crede că psalmii din prima carte, ce aparţin lui David, au fost colectionaţi chiar de către el sau cel puţin din porunca sa, cu scopul de a fi utilizaţi la templu. Şi dintre psalmii cărţii a doua, o bună parte au fost scrişi de David, iar restul de fiii lui Core. Colecţia acestor psalmi s-a făcut în timpul regelui Iezechia (716-687 î.d.Hr.). Oamenii acestui rege s-au ocupat şi de încheierea colecţiei cărţii Proverbelor, precum rezultă din cap. 25, 1 al însăşi acestei lucrări unde citim: „Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda”. Un interes similar trebuie să fi manifestat ei şi faţă de psalmi. Aceiaşi oameni au început probabil să adune la un loc şi psalmii din cea de a treia carte. Munca lor a fost apoi continuată de alţii fără ca această carte să fi fost încheiată înainte de întoarcerea din exil. Cartea a IV-a înglobează câţiva psalmi mai vechi şi foarte mulţi din epca exilului şi după exil. Ultima carte se compune din câţiva psalmi ai lui David, lăsaţi la o parte de colecţionarii precedenţi, precum şi din alţi psalmi, în majoritate din epoca celui de al doilea templu, adică de după exil.

Ca gen literar, psalmii aparţin poeziei lirice, iar tehnica de versificaţie folosită de autori este aceea a strofei şi antistrofei, adică a paralelismului care opune nu atât un vers altui vers, cât mai ales un tablou altui tablou, în acelaşi poem. Astfel, psalmul 1, spre exemplu, înfăţişează succesiv soarta dreptului şi a păcătosului; Psalmul 21/22 prezintă la început suferinţa Robului lui Dumnezeu, iar mai apoi îndurarea lui Dumnezeu faţă de El, etc. Cuprinsul Psalmilor este, precum am spus, foarte variat. Este imposibil a da o clasificare logică a Psalmilor după cuprinsul lor, fiecare psalm cuprinzând teme atât de diferite şi diverse. Totuşi, ţinând cont de ideea principală din fiecare psalm, putem încerca o clasificare aproximativă, precum urmeaza: Psalmi dogmatici sau de adorare. În general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu evidenţierea atributelor Sale. Aşa de pildă avem psalmul 144 unde este celebrată veşnicia dumnezeiască („împăraţia Ta este împăraţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam”). Despre acelaşi lucru se tratează în psalmul 89/90, unde citim: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii”. În psalmul 17 este pusă în lumină măreţia ori majestatea divină: „De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc…”. Tot despre acelaşi lucru tratează şi psalmii: 28, 45, 46, 47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 95, 96, 110, 113 etc. Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 şi 33. În psalmul 138 se vorbeşte despre preştiinţă şi atotştiinţă dumnezeiască. Bunătatea lui Dumnezeu este evidenţiată în psalmii: 33, 47, 50, 99, 112, 144. Dreptatea dumnezeiască este pusă în lumină în psalmii: 10, 17, 35, 49,74,75, 118. Psalmul 8 vorbeşte despre valoarea omului şi superioritatea sa în raport cu celelalte creaturi. Psalmul 18/19 ne prezintă un tablou restrâns al creaţiei, pe când psalmul 103/104 prezintă dezvoltat acelaşi tablou. Aici este înfăţişată şi Providenţa dumnezeiască. Psalmii 80/81 şi 134/135 condamnă deşertăciunea închinării la idoli. În general, psalmii dogmatici sunt „ecoul fidel al întregii revelaţii mozaice asupra firii şi însuşirilor lui Dumnezeu, ei nu spun nimic care să nu fi fost deja explicit expus în Pentateuh”. Ceea ce realizează aceşti psalmi este prezentarea mai concretă şi mai penetrantă a doctrinei revelate.

 

Psalmii de cuprins moral

Superioritatea Legii Domnului este expusă în a doua jumătate a psalmului 18 („Legea Domnului este fără prihană…”), ca şi în lungul poem alfabetic al psalmului 118. Portretul dreptului este descris în psalmii: 14/15, 23/24, 61/62, 111/ 112, 113, 121, 127, iar al hulitorului şi al păcătosului este conturat în psalmii: 1, 11/12, 13/14, 51, 57. Diferenţa de conduită a unuia şi a celuilalt este indicată în psalmii: 5, 14, 26, 38, 48, 124. Chipul păcătosului pocăit este înfăţişat în celebrul, psalm 50. Datoriiile judecătorilor sunt amintite în psalmul 81/82, iar ale guvernatorilor în psalmul 100. Pedepsele şi răsplătirile divine sunt expuse în psalmii: 1, 9, 35, 51, 72/73, 80/81, 91/92. Psalmul 49 insistă asupra necesităţii cultului intern. 3. Psalmii (rugăciuni) de mulţumită şi de cerere. Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni înălţate către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelşugare peste poporul său (psalmii: 45, 47, 65, 67, 75, 80, 97, 123, 125, 128, 149). Binefacerile dumnezeieşti şi acţiunea proniatoare ce se manifestă şi către indivizi, în particular, sunt de asemenea evidenţiate în psalmi de mulţumire precum: psalmii 22, 33, 35, 90, 102, 115, 144, 145. În alţi psalmi se aduce mulţumire pentru bogăţia roadelor pământului (psalmii 64 si 84).

Rugăciuni de mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strâmtorări se exprima în psalmii: 9, 17, 20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143. Marea milostivire dumnezeiască este lăudată în psalmul 102. Cel mai mare număr de psalmi sunt prin excelenţă rugăciuni de cerere ce pot fi folosite în orice împrejurare. Astfel sunt psalmii: 3, 4, 5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53, 54, 55, 58, 59, 63, 69, 85, 108, 124, 128, 139, 141,  142. Mulţi psalmi îi vizează pe vrăjmaşii lui Israel, care au invadat în nenumărate rânduri ţara şi au săvârşit multe nelegiuiri. Împotriva lor se cere răzbunarea dumnezeiască (psalmii 73, 78, 79, 82). În psalmii 19, 60, 119, 120, 140 se cer haruri speciale pentru felurite împrejurări ale vieţii. Psalmul 11 este o rugăciune pentru scăparea din nevoi, iar psalmii 12, 87, 101, 122, 142 sunt cereri ale unui suflet în restrişte. În alţi psalmi se dă expresie dorinţei sincere de a vedea sau a fi în preajma templului lui Dumnezeu (psalmii 41, 62, 83, 121). Psalmii de încredinţare proniei dumnezeieşti sunt următorii: psalmii 26,46, 61,70,89,90.

 

Psalmi de pocainţă

Psalmul 50 este considerat primul act de pocainţă pe care îl face David după căderea în păcat. Psalmul 31, scris după obţinerea iertării de catre Dumnezeu celebrează bucuria nevinovaţiei recâştigate. În psalmul 6, scris in timpul revoltei lui Absalom se cere eliberarea din necazuri, pe care David le pune în legătură cu păcatele sale anterioare. Prin psalmul 37, David se roagă din nou lui Dumnezeu să-l scape din încercările care l-au copleşit în ultimele sale zile. în psalmul 142 se abandonează în faţa lui Dumnezeu care l-a pedepsit. Psalmul 101 este rugăciunea evreilor duşi robi în Babilon, prin care cer Domnului Dumnezeu eliberarea.
În psalmul  129, scris după reîntoarcerea din exil, ei îl roagă pe Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu după faptele săvârşite.

 

Psalmii istorici

Sunt veritabile poeme ce vizează etapele principale ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage concluzii de ordin moral. În psalmul 77 Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia egipteană şi a rătăcirii lor prin pustia Sinai, cu arătarea tuturor dovezilor de fidelitate din partea lui Dumnezeu faţă de poporul Sau. Şi psalmul 104 istoriseşte aceleaşi binefaceri revărsate asupra lui Israel până la reaşezarea în Canaan. Psalmul 105 descrie alternativ necredincioşia lui Israel şi marea milostivire a lui Dumnezeu,  din aceeaşi perioadă Psalmul 136 este un psalm scris în timpul exilului babilonic, el reflectând vremurile de restrişte pe care le-au cunoscut evreii în starea de robie. Alţi psalmi amintesc mai mult sau mai puţin explicit faptele istorice cu prilejul cărora au fost compuşi. Astfel, psalmul 70/71 s-a scris în timpul invaziei lui Nabucodonosor iar psalmul 107 – după eliberarea din captivitate.

 

Psalmi liturgici

Acest nume se dă acelor psalmi care au fost compuşi în mod special pentru ceremoniile religioase ori pentru serviciul de la templu. Astfel avem: psalmul 14 care aminteşte condiţiile cerute pentru a fi admis la sanctuar. Psalmul 23 era recitat în toate ocaziile când un cortegiu procesional se apropia de templu. Psalmul 65 se citea la aducerea unei jertfe, iar psalmul 67 la reîntoarcerea sicriului Legii la cortul sfânt după o victorie repurtată impotriva năvălitorilor sau răufăcătorilor. Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au acest caracter liturgic. De altfel, chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie liturgică, până la urmă, atât în sinagogă cât şi în Biserică, ei au dobândit o astfel de întrebuinţare. Diferite indicaţii pe care le găsim în titlurile unor psalmi dezvăluie de asemenea caracterul lor liturgic. Aşa de exemplu la începutul unor psalmi se întâlneşte notat cuvântul „Alamot” – ceea ce indică modalitatea cântării lor pe o voce de tenor (vezi Psalmul 45). Alţii au marcat cuvântul „Ghitit”, de la un instrument muzical cu care era acompaniată cântarea acestor psalmi (ex. psalmii 8, 80, 83). Alţi psalmi au indicaţia „machalat” – ceea ce se pare ca însemnă „fluier”, deci aceşti psalmi trebuiau executaţi cu acompaniament de fluier (ex. psalmii 52 si 87). Cuvântul „mictam” de la începutul unor psalmi indică genul cântării, adică o cântare excelentă sau deosebită. Şase psalmi poartă această suprascriere. Cuvântul „mizmor” se traduce cu „cântare ritmică” şi el se află în fruntea a 57 de psalmi. Expresia „le menateah” – constituie un indiciu pentru dirijorul de cor de felul cum trebuie executată cântarea unor psalmi. Cincizeci şi cinci de psalmi au această indicaţie. Cuvintele „nechiiot” şi „neghinot” definesc alte două genuri de psalmi liturgici şi anume cei desemnaţi prin prima numire trebuind a fi acompaniaţi de fluiere, ceilalţi de un instrument cu coarde. Psalmul 7 are drept indicaţie liturgică termenul „sigaion” ceea ce se traduce cu cântare ditirambică. Cuvântul „sir”, acolo unde se află, indică faptul că psalmul respectiv trebuie cântat, nu recitat. Cuvântul „siminit” arată că psalmul trebuie executat în „octava gravă”. Suprascrierea „tehilah” se traduce cu „cântare de lauda”, iar cea de „tohad” cu cântare de mulţumită (vezi Psalmi 29 şi 144).

 

Psalmii mesianici

Sunt desigur cei mai importanţi din întreaga psaltire. Caracterul lor mesianic este atestat de către însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ori de către autorii biblici neotestamentari. Se împart în două categorii: psalmi direct şi indirect mesianici. Din prima categorie fac parte psalmii 2, 21, 45, 71, 109, şi o parte din psalmul 15. Psalmii indirect mesianici sunt: psalmii 8, 18, 34, 39, 40, 67, 77, 96, 101, 108, 116, 117. Se numesc indirect sau tipic mesianici pentru că ei îl simbolizează pe Mesia prin persoanele de care fac amintire.

 

 

 

Psalmii treptelor sau cântarea treptelor (sir ha maalot)

Cincisprezece psalmi, de la psalmul 119 la psalmul 133, poartă acest titlu. După cea mai verosimilă explicaţie, aceşti psalmi erau cântaţi de pelerinii iudei atunci când se apropiau de Ierusalim, ţinta pelerinajului lor. Oraşul sfânt este într-adevăr aşezat pe un loc mai înalt al Ţării Sfinte şi anume în munţii Iudeii, încât toţi cei ce se îndreptau spre el spuneau obişnuit că „urcă la Ierusalim” (a se vedea: Matei 20, 18; Marcu 10, 32; Luca 2, 42; Ioan 2, 18). Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiţi. Astfel, psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor; psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea sfântă; prin psalmul 123 se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru scăparea de pericole în călătoria săvârşită până la Ierusalim; psalmul 127 aminteşte binecuvântările rezervate celor care îl slujesc pe Domnul; psalmul 128 este un imn de preamarire al muntelui sfânt (Sionul). Psalmul 130 este o cântare de umilinţă. Psalmul 132 exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat la un loc cu fraţii lor de un sânge şi o credinţă. Cuprinsul său este de o frumuseţe şi o profunzime inegalabile: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui. Aceasta este ca roua Hermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântare şi viaţă până în veac”. Psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoţilor şi leviţilor de a îndeplini cu toată conştiinciozitatea slujirea lor la templu, ca unii care au acest privilegiu deosebit de a fi permanent în casa Domnului Dumnezeu. Iată, prin urmare cum, în întregime aceşti psalmi au fost desemnaţi să acompanieze călătoria celor din împrăştiere la Ierusalim. S-a spus pe bună dreptate că Psaltirea este prescurtarea întregii Sfintei Scripturi „sub cea mai ilustrativă şi mai strălucitoare formă”. încercarea de a reda în sinteză principiile doctrinare, ce se degajă din ansamblul ei, este un lucru cât se poate de anevoios. Iconomia acestui studiu nu ne permite decât să purcedem la expunerea în linii generale a doctrinei psalmilor.

Cum este de presupus, prima temă asupra căreia se cuvine să ne îndreptăm preocupările este învăţătură despre Dumnezeu sau teologia psalmilor, în sens restrâns. în legătură cu această stau toate celelalte teme de doctrina sau morală.De reţinut că elementele de bază ale teologiei psalmilor, adică ale învăţăturii despre Dumnezeu sunt de origine biblică. Izvorul lor este revelaţia mozaică. Psalmiştii n-au făcut altceva decât să se inspire din ceea ce Moise a scris în cărţile sale despre Dumnezeu, pe baza viziunilor ce le-a avut. Psalmii sunt rugăciuni, cântări de laudă sau cereri adresate acestui Dumnezeu revelat în rugul de foc ce nu se mistuia, sau pe Muntele Sinai în mijlocul fulgerelor şi al tunetelor, ori în stâlpul de foc şi norul luminos care i-au călăuzit pe evrei în toată vremea rătăcirii prin pustie. „Acesta este Dumnezeul nostru – va mărturisi psalmistul – care a încheiat legământul Său cu Avraam şi jurământul Său cu Isaac… Care l-a trimis pe Moise robul Său şi pe Aaron alesul Său” (Ps. 104, 7, 9, 25). Este Dumnezeul „părinţilor noştri” care au nădăjduit întru El şi pe care i-a izbăvit (ps. 21, 4). Întreaga creaţie proclamă existenţa şi măreţia acestui Dumnezeu şi psalmistul sesizează mesajul pe care cerul şi pământul îl transmit despre Creatorul lor. El înregistrează acest mesaj şi îl vesteşte la rândul său cu aceeaşi solemnitate: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvântul şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (ps. 18, 1-4). Un adevăr esenţial în legătură cu Dumnezeu pe care psalmii îl pun în evidenţă cu pregnanţă este unicitatea Sa. Monoteismul se află ţnscris în nenumărate locuri din Psaltire. „Cine este Dumnezeu în afară de Domnul? – se intreabă psalmistul – Şi cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce ma încinge cu putere şi a pus fără de prihană calea mea, Acela este singurul Dumnezeu” (ps. 17, 34-35). Acest unic Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile” (ps. 101, 26). Atotputernicia Sa se vădeşte în aceea ca aduce totul la existenţă nu prin efort, ci doar prin simpla manifestare a voinţei Sale: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (ps. 32, 9). Puterea creatoare a lui Dumnezeu este dovada divinităţii Sale. Zeii neamurilor nu sunt dumnezei adevăraţi tocmai pentru faptul că n-au creat nimic: „Căci toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli, iar Domnul cerurile a făcut” (ps. 95, 5). Categoriile temporale şi spaţiale nu se pot aplica lui Dumnezeu deoarece: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele. Tu ai făcut toate marginile pamantului, vară şi primavară Tu le-ai zidit” (ps. 73, 17-18). Neschimbabilitatea şi veşnicia sunt însuşiri definitorii ale Fiinţei divine, celei mai presus de timp şi spaţiu, în acest sens psalmistul scrie: „Împăraţia Ta este împăraţia tuturor secolelor, iar stăpânirea Ta din neam în neam” (ps. 144, 13). Dar Dumnezeu nu este numai creatorul lumii ci şi proniatorul ei. Ideea că Dumnezeu poartă de grijă de creaturile Sale este familiară psalmilor. Psalmul 103, prin excelenţă, înfaţişează creaţia şi providenţa ca două acţiuni dumnezeieşti ce se conjugă. În acest fel, Dumnezeu creează pământul, dar tot El îl întăreşte şi îl cârmuieşte prin legile Sale, încât acesta nu se va clatina în veacul veacului (ps. 103, 6). Dumnezeu adapă toate fiarele câmpului prin izvoarele pe care le-a rânduit să iasă din mijlocul munţilor. El a făcut „să răsară iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor”. „Toate către Tine aşteaptă să le dai lor hrană la bună vreme – conchide psalmistul. Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (ps. 103, 28-31). Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă în special faţă de oameni şi îndeosebi faţă de cei săraci şi în suferinţă. Astfel, Domnul este „scăparea săracului şi ajutor la vreme potrivită celor din necazuri” (ps. 9, 9). În El se încrede săracul iar orfanului i-a stat totdeauna în ajutor (ps. 9, 34). Domnul stă mereu de-a dreapta celui neprihănit, ca să nu se clatine (ps. 15, 8). El are dragostea păstorului pentru oile sale: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii… Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” (ps. 22, 1-4). Pe fiii oamenilor îi ocroteşte „sub umbra aripilor Sale” (ps. 35, 7). în orice împrejurare şi în orice loc Dumnezeu este prezent cu purtarea Sa de grijă faţă de fiecare om: „Tu m-ai zidit şi ai pus mâna Ta peste mine… Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă, şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povaţui şi mă va ţine dreapta Ta” (ps. 138, 5, 7-10). El veghează fără încetare asupra comportării tuturor, fără excepţie: „Din înalţimea cerului Domnul priveşte, îi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său, cel gata dintotdeauna, priveşte spre toţi cei ce locuiesc pământul, El care a zidit îndeosebi inimile lor şi care pricepe toate lucrurile lor” (ps. 32, 13-15). În ce chip îngrijeşte şi-i păzeşte un tată pe fiii săi, aşisderea face şi Domnul pentru cei ce se tem de El (ps. 102, 13). Dar dacă Dumnezeu este atotbun şi ocrotitor al creaturilor Sale, El este în egală măsură şi drept şi va cere la momentul potrivit fiecăruia socoteală pentru faptele sale. Dreptatea este o însuşire dumnezeiască care nu este anulată prin iubirea sau bunătatea Sa. „Dumnezeu va judeca popoarele” declară sentenţios psalmistul (ps. 7, 8). El „cearcă inima şi rărunchii tuturor”. „A gătit scaunul Său de judecată şi va judeca lumea, cu dreptate va judeca popoarele” (ps. 9, 7-8 ; vezi şi ps. 95, 13; 97, 9). Ideea aceasta este reluată şi în alţi psalmi precum în psalmul 10, 5, 7, unde citim: „Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel păcatos… Că este drept Domnul şi dreptatea a iubit, şi faţa lui spre cel drept priveşte”. El va da fiecăruia, la momentul potrivit, după faptele sale (ps. 17, 25-28) şi întru dreptatea Sa îi va ridica pe unii şi îi va coborî pe alţii (ps. 74, 8). Cu toate că nutreşte o afecţiune paternală pentru Israel, Dumnezeu voieşte de asemenea binele şi pentru celelalte neamuri. El poartă de grijă de ele şi le va aduce într-o zi în situaţia de a recunoaşte împăraţia Sa („Şi îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului. Şi se vor închina Lui toate seminţiile neamurilor. Că a Domnului este împăraţia şi El stăpâneşte peste neamuri” – ps. 21, 31-33; „Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. Mareţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi… Pomenirea mulţimii bunatăţii Tale vor vesti şi de dreptatea Ta se vor bucura… Slava împăraţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi” (ps. 140, 4, 5, 7,11,12). Ar fi nejustificată încercarea de a reda, fie şi în linii generale, învăţătura despre Dumnezeu sau teologia psalmilor dacă am omite prezentarea unui aspect important al ei şi anume învăţătura despre Mesia. Acest aspect se încadrează perfect în ansamblul învăţăturii despre Dumnezeu. Desigur că şi sub acest raport, principalele date revelaţionale le găsim tot în Pentateuhul lui Moise şi mai ales la profeţi. Psalmii îmbogăţesc aceste date şi aduc în plus elemente cu totul noi. Dacă, de pildă, până în vremea lui David se ştia despre Mesia că va fi un om” investit cu o înaltă forţă spirituală, care va ieşi din tribul lui Iuda şi va apare într-o epocă încă nedeterminată, acum, din scrisul regelui psalmist aflăm că de fapt Mesia va fi mai mult decât un om, va fi chiar Fiul lui Dumnezeu. Adevărul acesta este dezvăluit în două locuri din psalmi: în psalmul 2, 7, unde citim: „Zis-a Domnul către mine: Fiul Meu eşti tu. Eu astăzi te-am născut” şi în psalmul 109, 3, unde iarăşi citim: „Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut”. Expresiile „astăzi” şi respectiv „mai înainte de luceafăr” pun în evidenţă naşterea din veci a Fiului din Tatăl. În virtutea filiaţiei Sale divine, Mesia se arată întru toate supus Tatalui şi gata pentru a împlini orice slujire. Psalmistul consemnează vocaţia spre slujire a lui Mesia când scrie: „Dar pentru că mi-ai întocmit trup… iată vin! Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am dorit şi Legea Ta înlăuntrul inimii mele să fie” (ps. 39, 3, 11). Mai ales aspectul de jertfă al lucrării mesianice este evidenţiat în psalmi. În această privinţă vom găsi referiri de o surprinzătoare precizie la unele momente ale activităţii lui Mesia, precum este momentul supremei Sale dăruiri pentru mântuirea tuturor. Astfel, citind spre exemplu psalmul 21, 18, 20, vom rămâne cu impresia că citim o pagină din Evanghelie. Vorbind în numele lui Mesia, psalmistul scrie: „Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele… împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”. Acelaşi psalm începe de altfel cu cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit” – exclamaţie pe care a rostit-o Domnul nostru Iisus Hristos înainte de a-şi da duhul, răstignit fiind pe cruce. Este cazul să arătăm aici că Duhul Sfânt, care cunoaşte din veşnicie, în cele mai mici amănunte, desfăşurarea lucrării mântuitoare, pe care o va săvârşi Iisus Hristos, pe pământ, la plinirea vremii, a dezvăluit cu mult înainte unele aspecte ale acestei lucrări, mergând până la a reda amănunte precum sunt aceste cuvinte pe care Domnul Iisus Hristos le-a rostit într-adevăr pe cruce şi pe care unii din cei ce-L batjocoreau, neînţelegându-le le-au interpretat în sensul că îl striga pe Ilie (vezi Matei 27, 46-49). Psalmul 68 releva de asemenea zbuciumul interior de care are parte Mesia în vremea patimilor Sale. „Mântuieşte-mă Dumnezeule – se roagă El – că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu cei ce mă urăsc în zadar. Întăritu-s-au vrăşmaşii mei, cei care mă prigonesc pe nedrept. Că pentru Tine am suferit   ocară, acoperit-a   batjocura   obrazul meu… Râvna casei Tale m-a mâncat şi ocările celor ce te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea… împotriva mea grăiau cei ce şedeau în porţi şi despre mine cârteau cei ce beau vin… Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet”. Şi psalmul 15, mai ales în partea finală, îl are în vedere tot pe Mesia în suferinţă. Astfel citim: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, şi nu vei îngădui ca cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”. Este evidentă aluzia la îngroparea Domnului Iisus Hristos şi la coborârea Sa cu sufletul la iad. Dar nu lipsesc din psalmi nici referirile la biruinţa pe care Mesia o va repurta în final. Umilinţa, chinurile la care va fi supus şi moartea pe cruce vor fi succedate de preamărirea Sa, în veşnicie. Toate neamurile îl vor recunoaşte de Mântuitor al lor, iar împăraţia Sa se va întinde de la o margine la alta a lumii. în acest sens, psalmistul scrie: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna. Şi va domni de la o mare până la alta şi de la râu până la marginile lumii… Şi va fi viu… Şi se vor ruga lui pururea; toată ziua îl vor binecuvanta. Fi-va belşug de pâine pe pământ până în vârful munţilor, înălţa-se-va mai presus decât Libanul rodul său; şi vor înflori cei din cetate ca iarba pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci cât va fi soare le va rămâne numele Lui şi se vor binecuvânta în el toate seminţiile pământului, toate neamurile îl vor ferici pe el…” (ps. 71, 7. 8, 15, 16, 17).

O altă temă esenţială ce intră în alcătuirea a ceea ce numim doctrina Psalmilor este antropologia. După Dumnezeu şi Mesia, omul este prezenţa cea mai frecventă în cei 150 de psalmi. Astfel „teologia” sau învăţătura despre Dumnezeu se îmbină strâns cu „antropologia” sau învăţătura despre om. Cum este înfăţişat omul în Cartea Psalmilor ? De la început trebuie să spunem că viziunea antropologică a autorilor de psalmi este cât se poate de elevată şi echilibrată în acelaşi timp, omul fiind înfaţişat ca o creatură plină de demnitate, dar şi ca o fiinţă a cărei existenţă este limitată. Primul aspect este evidenţiat în psalmul 8, 5-8, unde psalmistul, impresionat fiind de poziţia înaltă hărazită omului de către Dumnezeu exclamă: „Ce este omul că îţi aminteşti de el şi fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai micşorat cu puţin decât pe îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ideea avansată în acest text este aceea a sacerdoţiului uman, a menirii cu totul aparte a omului de a stăpâni şi conduce cu înţelepciune şi responsabilitate întreaga creaţie către destinul ei final.

Reversul acestei concepţii optimiste este resemnarea în faţa caracterului efemer al existenţei umane terestre. Un text aproape identic cu cel menţionat anterior, dar cu evidenţierea contrariului îl găsim în psalmul 143, 3-4 unde citim: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socoteşti pe el? Omul cu deşertăciunea se aseamănă. Zilele iui ca umbra trec”. Un loc similar avem în ps. 102, 15-16, unde de asemenea stă scris: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului… Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul său”. Nu este vorba în aceste două locuri de pesimism ori descurajare în faţa vieţii ci, aşa cum am mai spus, de o înţelegătoare privire asupra unor realităţi prea evidente pentru oricine. De altfel, psalmistul nu rămâne mult timp sub imperiul unei atari cugetări. Tocmai scurtimea vieţii omeneşti îl determină să părăsească starea de reverie şi să se gândească la multiplele îndatoriri care ne revin tuturor în această lume. Atitudinea umană în raport cu Legea şi moralitatea nu este indiferentă autorilor Cărţii Psalmilor. Omul drept este apreciat şi slăvit pentru virtuţile sale, pe când cel nedrept este dispreţuit şi condamnat pentru fărădelegile sale. Psalmul I prezintă în antiteză cele două categorii de oameni, fericindu-l pe bărbatul drept şi temător de Dumnezeu şi condamnându-l pe păcătos.

Un adevăr dogmatic neomis de Psaltire, în legătură cu omul, este starea sa de păcătoşenie, moştenită de la protopărinţi. Psalmul 50 exprimă în termeni cât se poate de clari această stare: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit – mărturiseşte psalmistul – şi în păcate m-a născut maica mea” (v. 6). O astfel de stare nu este socotită însă nici firească şi nici definitivă. Dorinţa cea mai arzătoare a omului este tocmai eliberarea şi mântuirea sa. Astfel rezultă din stăruitoarea rugăciune cuprinsă în versetul 15 din acelaşi psalm, unde se spune: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Dumnezeu însuşi, „Cel ce păzeşte adevărul” (ps. 145, 6), n-a uitat planul Său veşnic în legătură cu omul, potrivit căruia făptura Sa trebuie să-şi ocupe locul firesc de profet, preot şi conducător în sânul creaţiei şi de aceea „nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă… ci, în ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa ne-a miluit şi pe noi Domnul” (ps. 102, 10, 13), dându-ne duhul înfierii şi făcându-ne moştentori ai împăraţiei cerurilor. Este predominantă în Psalmi credinţa că „Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă pe El… întru adevăr. Este bun cu toţi şi îndurările Sale sunt peste toate lucrurile Lui” (ps. 144, 9, 18). „Domnul face judecată celor năpăstuiţi, îndreaptă pe cei gârboviţi, înţelepţeşte pe cei orbi, dă hrană celor flămânzi, dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, iubeşte pe cei drepţi, păzeţte pe străini, iar pe orfani şi pe văduvă îi sprijină” (ps. 145, 7-9).

 

Învăţătura morală a Psalmilor

Ca oricare carte a Sfintei Scripturi, tot astfel şi Psaltirea cuprinde precepte religios-morale dintre cele mai înalte. Acestea sunt adecvate cu calitatea pe care o are omul de fiinţă socială, încadrată într-o comunitate, faţă de care are îndatoriri majore de îndeplinit. Înainte de orice, el se afla însă înaintea lui Dumnezeu, ceea ce face ca responsabilitatea sa faţă de Creatorul lui să se situeze deasupra oricăror alte îndatoriri. Datoriile omului faţă de Dumnezeu se reduc în esenţă la acestea trei: credinţa nestrămutată în El, ascultarea faţă de poruncile Sale şi iubirea care trebuie să-l anime de-a pururi. Credinţa este o virtute care după Cartea Psalmilor trebuie să împodobească sufletul credincioşilor. Dumnezeu însuşi „priveşte din cer peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (ps. 13, 2). Ignorarea unei realităţi ca aceea a existenţei unui singur Dumnezeu adevărat şi viu şi acceptarea credinţei în idoli este privită ca o nebunie şi condamnată ca atare, în Cartea Psalmilor (vezi ps. 13, 1, 15, 4). Credinciosul sincer mărturiseşte întotdeauna: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu” (ps. 21, 9-10). Împlinirea poruncilor dumnezeieşti este o datorie de prim ordin pentru fiecare credincios.