Marele Arsenie este sfântul care a înțeles deplin mesajul evanghelic, devenind cuvios, în adevăratul înțeles al cuvântului (cucernic, evlavios, pios). Născut în Roma, micul Arsenie a iubit cartea și rugăciunea. S-a ferit permanent de lucrurile deșarte și s-a pregătit să Îi slujească toată viața lui Hristos. Devenit pustnic, îndemna pe toți spre o viață liniștită, fără agitația agoniselii și fără gălăgia patimilor.
Cel ce nu își plânge aici păcatele, în iad va plânge veșnic, zice cuviosul, arătând adevărata pocăință. Omul trebuie să fie treaz (cu discernământ), pentru a nu se osteni degeaba. Cea mai mare urgență este debarasarea de patimi, cauza tuturor tulburărilor. Cei care se pun de-a curmezișul nu vor să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dar nu găsesc liniștea nici în viața aceasta. Afirmarea de sine și publicitatea sufocantă sunt greșeli colosale ale omului căzut. Ne amăgim că dorim liniștea, dar căutăm mai mult tumultul.
Pentru o viață liniștită, alegeți prieteni din rândul sfinților! Apreciază tot ce ai primit de la Dumnezeu! Alege un loc unde să slujești! Învață să ierți, să iubești și să rabzi! Nu renunța la valorile creștine! Fii blând cu toată lumea! O picătură de dragoste poate schimba lumea*. Învață să nu mai tărăgănezi lucrurile! Nu-ți risipi energia cu bârfe! Nu te pierde cu frivolități! Adu mulțumire chiar și în mijlocul suferinței! Caută smerenia și vei găsi echilibrul în toate! Nu vorbi pe nimeni de rău! Vino la Hristos, fără să mai eziți! Permanent, accentul Evangheliei cade pe discreția practicării credinței. De asemenea, omul este îndemnat să nu mai fie morocănos. Nici o altă activitate nu va ridica atâtea opoziții demonice decât rugăciunea… Gândurile tale să devină curate! Doar patimile sunt de vină pentru nepăsarea față de rugăciune. Obiectivul este clar: mântuirea.
O viață liniștită nu înseamnă un trai plin de huzur, fără necazuri. Liniștea este pacea dăruită de Hristos. Este o liniște completă. Păstrarea aceste stări se face prin menținerea noastră în atmosfera Evangheliei. Primii creștini trăiau simplu și erau extrem de fericiți. Ei nu aveau așteptări mari legate de lumea aceasta. Deși erau persecutați, erau liniștiți, știind că merg să se întâlnească cu Hristos. Dacă ar veni în secolul nostru Timotei sau Barnaba (sau oricare creștin din Biserica primară), ar fi extrem de șocați să vadă catedrale imense și evanghelii aurite** și nu cred că s-ar identifica cu modelul de gândire corupt al creștinilor de azi. Lor le era suficient să știe că Hristos a înviat. Mesajul era mult mai puternic decât îl transmitem noi azi. Parcă omitem ceva, foarte important, și nici măcar nu mai vrem să căutăm ce ne lipsește. Ne-am obișnuit așa. Impactul era mult mai fascinant. Liniștea era mult mai profundă. Sfântului Andronic îi mor doi copii, dar nu disperă, știe că există înviere.
Dumnezeu ne-a dat memoria, pentru ca să ne amintim de existența trandafirilor și în decembrie***. Ne-a dat memoria cuvintelor Sale, ca să nu uităm de mântuire. Ne-a dat memoria gustului Său, că să nu devenim neliniștiți. Cheia o găsim fie în Evanghelie, fie nu o găsim nicăieri. Dumnezeu trebuie căutat, iar – după ce L-am găsit – trebuie ținut. Cine caută, va fi extrem de uimit de ce va afla. Cine Îl găsește, nu Îl mai pierde niciodată. Cine caută liniștea Lui, nu mai dorește gălăgia lumii. Cine se liniștește, nu mai vrea să fie apreciat de oameni. Nu mai vrea să fie primul. Nu mai vrea să se îmbogățească. Vrea doar să simtă Prezența Lui. Vrea să găsească adevărata valoare a Botezului, a Crucii și a Împărtășaniei. Doar hoțul nu are nevoie de lumină, ca să poată fura fără să fie prins. Dar în întuneric este orb, cade singur în capcană. Bezna aduce agitație. Doar lumina liniștește. Lumea este un pod, treci liniștit peste el, dar nu îți face casă.
Neliniștea vine din faptul că nu facem un minim efort pentru a afla CUM este Dumnezeu. Este o obișnuință periculoasă: Vorbim despre o călătorie, dar pe care de fapt nu am făcut-o. Știm că mințim, dar nu facem nimic în sensul acesta, doar pentru a nu fi socotiți smintiți, ieșiți din minți. Vorbim despre o pace, pe care încă nu am găsit-o, poate pentru că nu am căutat-o unde trebuie. Am diluat atât de mult mesajul inițial, încă este foarte greu să mai găsim un reper de liniște printre confrați. Puținii ucenici autentici sunt defăimați, acuzați că nu au înțeles nimic, când – de fapt – sunt singurii care au înțeles ceva.
