Să abandonăm justificările și să I ne dăruim fără ezitare. Să ne asumăm scăderile (de orice fel). Orice justificare este un efort zadarnic. Fie suntem lumină, fie nu. Valoarea noastră ca persoană este veșnică. Ne lipsește însă comuniunea de iubire și suferim de izolare. Civilizația este suferindă. Noi suntem martori ai iubirii divine, familia noastră este o ambasadă a lui Hristos. Îl reprezentăm în lume, fără să așteptam plata acum. Îi transmitem mesajul, îi punem în aplicare învățătura și răspândim dragostea. Un ambasador este un trimis special, are o investitură, este acreditat, are o misiune de îndeplinit.
Exemplul Cuviosului Onufrie este clar: dedicare și slujire, rugăciune și neagonisire, caritate și răbdare. Principiul este ușor de înțeles, posibil de acceptat: Să convertim ura în iertare*! Omul contemporan este îngrozitor de bolnav, deoarece refuză să își descopere propria mizerie. De asta suntem aici: să ne vindecăm și să ne sfințim. Dar este dureros să simți moartea, moartea iluziilor. Este simplu, doar pare complicat (mintea noastră e complicată). Biserica este un punct de prim ajutor, ca în război. Răniții sunt bandajați și resuscitați, iar boala dispare**. Avem doctori fără de arginți, recent canonizați: Sila, Natan și Paisie de la Sihăstria Putnei (un consulat al îngerilor). Tratamentul este iertarea, nerăzbunarea, neosândirea. În cazul lapidărilor, pietrele din mâinile acuzatorilor erau inimile lor pietrificate, învârtoșate.
Iubirea este respirație în lumina Soarelui Hristos, viață în lumină, bucurie a Raiului. Cine iubește descinde din Rai și lumea lui, iertată, va întâlni Cerul***. Un ambasador onest face din dragoste ceea ce ar trebui să facă din datorie. Floarea smereniei crește numai acolo unde cade lacrima pocăinței. Toate acestea izvorăsc dintr-o dragoste nemărginită. În această carieră diplomatică excepțională, o singură ambiție este legitimă: aceea de a fi mai buni. În pofida aparențelor, nimic nu se contrazice, totul se completează. Dacă suferim pe nedrept, să mulțumim. Este mult mai puțin decât dacă am fi suferit pe dreptate. Nici un noroi nu poate astupa definitiv strălucirea iubirii. Dincolo de dramă, exemplul sfinților este speranța că Dumnezeu va birui în noi. Așa cum cuviosul Onufrie a scăpat de foc, cu siguranță și noi vom ieși nevătămați din incendiul lumii. Suntem pompierii lui Hristos, El nu ne va uita, chiar dacă vom muri la datorie! Stingem focul patimilor.
Cu Hristos ne întâlnim în acest foc, în acest iad. Fie ne lăsăm salvați, fie rămânem în gheena urât mirositoare și arzândă. Fiecare salvat devine salvator. Fiecare pierdut rămâne chinuit. Lumea arde, se mistuie, nu va dăinui, putem scăpa din incendiu, mii de sfinți sunt gata să ne ajute. Zice avva Pimen: Curvarii sunt arși de patimă! Este o stare de iad, de chin cumplit. De aceste patimi trebuie să scape omul acum, înainte de moarte, pentru a nu fi muncit veșnic dincolo. Pofta nu se consumă niciodată pe sine, iar dincolo nu mai poate fi satisfăcută, iar sevrajul este groaznic. Dependența trebuie vindecată aici, în acest iad. Încă se mai poate. Acest cuvânt este întărit de avva Pamvo și de avva Sisoe, cărora le străluceau fețele de focul iubirii, ca lui Moise când a primit Tablele Legii.
Creștinul are mandatul de a nu se potrivi cu felul de a fi al lumii, de a-și aminti de Dumnezeu, pentru a nu uita de oameni. Suntem siguri doar de Hristos, nu putem fi siguri de noi. Suntem ambasadori ai iubirii într-o lume a conflictelor și pompieri ai Duhului într-o lume egoistă. Este o misiune sublimă, să nu dezertăm, medaliile se dau la finalul cursei! Noi Îl servim pe Hristos, nu doar ne servim de El, suntem slugi netrebnice, cerșim o iertare nemeritată. Cărarea este strâmtă, dar e mai sigur drumul parcurs pe cărare, decât prin iarbă. Mulți se rătăcesc fără să dorească asta, din curiozitate sau din ignoranță. Cine pierde cărarea nu trebuie decât să se întoarcă pe ea și să nu se mai abată. Hristos este Calea, iar abaterea este necuratul. Cine merge cu Hristos va rămâne cu El. Va avea și puterea de a-și exercita mandatul baptismal.
Binecuvântarea liturgică este o vestire perpetuă a fericirii veșnice, pe care o îmbinăm în viața noastră cotidiană****. Dumnezeu este Iubire, acesta este numele Lui față de lume. Noi transmitem nealterat mesajul și stingem vrajba cu focul iubirii, altfel nu se poate. Lucrăm pentru Hristos și nu vrem să ne îmbogățim în bani. Va avea grijă Cel ce înmulțește pâinile să nu murim de foame. Încă ne sperie suferința, uităm că Hristos a epuizat deja toată violența, oroarea și cruzimea. Suferința noastră este limitată în timp, dacă ne încredințăm Lui. Suferința provine din noi, este un produs al nostru, vindem suferință în artă, în farmacie, în sport, peste tot. Hristos cumpără suferința noastră, deci, noi vom rămâne fără ea. Este un schimb avantajos: primim har.
Ambasadorii au un mesaj optimist: Existența noastră se mișcă între naștere și veșnicie*****. Noi avem în față învierea. Îi purtăm în brațe pe cei ce cad pe drum, așa cum sfinții ne poartă pe noi. Asta fac pompierii: înainte de a stinge focul, salvează viețile celor din clădire. Suntem emigranți, căutăm Raiul. Iubirea divină pentru noi este neîntreruptă. Aceasta este speranța noastră. Promisiunea se va realiza. Străduința noastră este de a ne deschide inima înaintea lui Hristos. Cel mai mult ne lipsește rugăciunea. Ne putem ruga pentru cei râd, deși este de plâns. Pentru cei prefăcuți. Pentru cei ce se îndoiesc și pentru cei ce se clatină. Ca ambasadori, suntem trimiși mai ales în casele săracilor, ale văduvelor și ale orfanilor (Iacov 1, 27). Ca pompieri, stingem febra celor ce nu au bani de medicamente, mergând în toiul nopții la farmacie.
Dumnezeu ne zâmbește în privirile săracilor Lui.
