LOADING

Type to search

Ce înseamnă să ai credit…!

Ortodoxie si traire

Ce înseamnă să ai credit…!

Share
        Reflexul pe care natura noastră consumistă îl cultivă, în raport cu actualele tendințe de factură economică, ne determină să acceptăm în viața de zi cu zi anumite restricții comportamentale, care gravitează în jurul problemei banului, a sărăciei sau a avuției.
De la ultimul șef de atelaj, stăpân pe meseria lui în vreun cătun uitat de lume și până la cele mai de sus clase conducătoare instalate în capitala țării, finalitatea existențială pare a se restrânge la sensul captiv al unor interese de tip economic. Nu există preocupare mai motivată decât aceasta. Totul, aproape totul, trece prin sfera de coordonare a acestui demon, altminteri nici nu prea poți să ieși din casă, pe stradă, fără o formulă financiară asiguratoare. Aceasta va avea să fundamenteze un nou tip de construcție spirituală, o nouă „spiritualitate” programată să diversifice accente multiple ale problemelor economice, particulare sau globale.
Rugăciunea momentului începe a fi centrată pe substratul deloc mistic al nevoii crescânde de suport financiar. Oameni disperați că își pot pierde casele, avutul și truda de o viață – din pricina imposibilității achitării datoriilor la bănci – trăiesc drama acestei confiscări de tip ideologic: obsesia acoperirii financiare.
De la capătul celălalt al timpului implacabil scurs de la Hristos încoace, auzim un cuvânt nădăjduitor pe care spiritul contemporan se încăpățânează să îl prindă:
“Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!” (Luca 12, 22-24).
În urechile multora cuvintele acestea sună oarecum anacronic, nerealist, lipsit de sens. Convențiile lumii noastre ne-au depărtat atât de mult de mulajul acesta existențial în care supraviețuirea putea avea expresia firească a pigulelii din oferta inepuizabilă a naturii. Firea umană, eminamente construită pe un suport ambiental natural, resimte de-acum masiv ruptura artificializării. Condiționările sale imediate suferă mutația inadecvării la mediu, astfel cadrul natural – gândit ca un areal asigurator pentru orizontul perfect accesibil creșterii sale spirituale – începe să se dea la o parte precum o foaie de cort. Omul se readaptează continuu… își construiește, însă, cu fiecare lovitură tehnologistă pe care o dă naturii, propriul cavou, propria aneantizare.
Sistemele economice din ce în ce mai complicate vor să reconstruiască un mod de viață în relație cu care omul originar să uite a se simți incompatibil. Firul ierbii va deveni un inconvenient major în calea aglomerărilor de tip industrial. Talpa goală va fi ajutată să refuze conexiunea cu lumea ei profundă, cea dintru început.
Iată-ne, așadar, într-o vreme a emancipării pașilor… Telefonul mobil simte nevoia minutelor de credit; locuirea în propria casă devine încet, dar ferm, manifestarea unui drept confuz, care să nu mai facă diferența dintre samavolnicia impozitării aerului și natura unui privilegiu la liber, pentru că respirația rămâne, nu-i așa, o șansă de care nu poți fi totdeauna sigur. Băncile, dovedindu-și de-acum suprapotența unui control total, vor savura bucuria împachetării întregii suflări de gloabe în hainele strâmte și dureroase ale căruței de sclavi. În spatele băncilor, ascunși în compoziția unei birocrații lipsite de acoperirea credibilității, degeaba vom încerca să descoperim adevărații stăpâni de pe plantația aflată în posesia altor adevărați stâpâni – nimeni nu va putea vreodată să-i convingă pe aceștia de înțelesul simplu al efemerității.
De-aici mai departe lumea noastră va trăi pe credit, va respira pe credit, va mânca pe credit, se va îmbrăca pe credit, va vorbi pe credit, se va ruga pe credit… Puținii supraviețuitori ai acestei monstruoase situații vor fi doar aceia care vor învăța să se înțeleagă cu ursul la micul dejun al aceleiași tufe de mure.
Lucian GRIGORE

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *