Ortodoxie si traire

Ce sa faci in timpul luptei

Lumea Credintei 29 iulie 2020

Se înțelege de la sine că orice război trebuie dus cu multă înteligență, strategie și atenție. Așadar războiul cu diavolul se pare că este cel mai greu și cel mai primejdios și ca atare trebuie să ținem cont de multe aspecte ale vieții duhovnicești. N-avem decât să urmăm pe Domnul Iisus Hristos să-L imităm întru toate pentru a putea răzbi pe vrăjmașul diavol și pe omul cel vechi din noi. Părintele Gheron Iosif ne descrie mai jos ce avem de făcut și cum să ducem această luptă:
Nu te acoperi cu frunze!
Fiul meu iubit în Domnul, născut de la Duhul Cel dumnezeiesc. Mă bucur și eu dacă te bucuri. Se bucură Începătoriile și Stăpânirile, Heruvimii și Serafimii și toate puterile Îngerești, cetele Apostolilor și ale Profeților, ale Martirilor și ale drepților. Și Preacurata Maica noastră, Împărăteasa și Doamna tuturor.
Astăzi s-a veselit sufletul meu de cele ce mi-ai scris. Mă voi bucura foarte și mă voi veseli dacă până la sfârșit se vor adeveri cele ce îmi scrii astăzi. Pentru că războiul vrăjmașului începe abia după trei-patru ani. Atunci, harul se retrage spre încercare și făclia se stinge. Iar cele ce se văd acum frumoase – care sunt într-adevăr frumoase – atunci se văd urâte, negre și întunecate. Cele ce ți se întâmplă acum să nu le iei nicidecum drept ispite. Întrucât este altcineva care păzește.
Și, dacă iubitul meu fiu, ceri de la mine umilul sfat, iată-l, ascultă-l: nu te acoperi numai cu frunze, ci întinde-ți rădăcinile adânc pentru ca să afli izvor, așa cum fac platanii. Pentru ca să hrănești mereu cu apă și mereu să crești. Pentru ca atunci când vine peste tine seceta să nu pățești vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor. Și când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin faptele tale. Și nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului. Iar modul de a dobândi acestea este următorul:
Întăi de toate, ascultarea desăvârșită și fără deosebire față de toți.
Din aceasta se naște smerenia. Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate, care trei-patru ani curg ca un izvor.
Din acestea se naște rugăciunea neîntreruptă, care se numește rugăciunea minții, când numai ce spui: „Iisuse al meu predulce!”, lacrimile curg, numai ce spui. „Maica Domnului!”, nu te mai poți abține de la lacrimi.
Atunci se naște din lacrimi o liniște în tot trupul și o pace desăvârșită.
Un frate a vrut odată să se abțină – deoarece îndată ce lacrimile se porniseră, alt frate a deschis ușa – dar nu a fost cu putință până ce acela a plecat. Atâta putere au. Dacă vei dobândi aceasta, să nu te mai temi de înstrăinare, pentru că ai dobândit altă fire. Nu că se schimbă firea ta, ci pentru că trăsăturile ei caracteristice sunt schimbate de har, prin energiile cele dumnezeiești.
Lucrurile așa-zis formale trebuie să aibă conținut, așa cum frunzele pomilor ascund în spatele lor roade.
Cântarea să se facă smerit.
Mintea să urmărească înțelesul troparelor.
Cugetul să fie purtat în lucrul cel înțeles de către minte și să atingă la contemplarea acestuia.
Citirea, de asemenea, să se facă cu multă atenție.
Prin toate acestea sufletul crește.
Se stinge, moare omul cel vechi și se naște cel nou. Și se îmbogățește în dragostea lui Hrisos.
Apoi nu se mai mulțumește nicidecum cu cele pământești, ci poftește mereu cele cerești. La fel pentru trup.
Trebuie să te lupți continuu cu toată puterea, să fie totdeauna robit duhului.
Să nu-ți fie nicidecum milă de el și, fie că mănânci, fie că lucrezi, rugăciunea să nu o încetezi.
În toate rugăciunile, mintea să urmărească și să înțeleagă ceea ce rostești.
Deoarece dacă tu nu înțelegi ceea ce spui, cum te vei putea înțelege cu Dumnezeu, pentru ca să dobândești ceea ce ceri?
Dacă toate acestea vei păzi, bine îți va fi.
Te vei mântui și pe mine mă vei bucura. Iar dacă din nepurtare de grijă nu faci ascultare, atunci vei deveni pricină de întristare pentru mulți.