Suprema lucrare a omului
Share

Dialog cu părintele Rafail Karelin
despre rugăciunea lui Iisus
Întrebare: Ce închipuie prin sime rugăciunea Lui Iisus?
Răspuns: Cunoaşterea numelui Lui Iisus Hristos.
Întrebare: Ce înseamnă a cunoaşte numele Lui Iisus Hristos?
Răspuns: Asta înseamnă a cunoaşte sfinţenia şi puterea de mântuire a acestui nume pentru om, lucru ce se deschide prin har şi se percepe prin Duhul Sfânt, preschimbând însuşi natura omului: duhul, sufletul şi trupul acestuia.
Întrebare: Cum lucrează această rugăciune în om?
Răspuns: Lucrează Însuşi Hristos, care a binevoit să se facă Mântuitorul lumii şi să-şi aleagă numele de Iisus. Acest nume este nedespărţit de Înseşi persoana Mântuitorului, de aceea vorbind despre numele Fiului Lui Dumnezeu, noi vorbim despre faptele Sale dumnezeieşti. Întru Numele Lui Iisus Hristos lucrează întreaga Sfântă Treime: Fiul Iartă şi mântuieşte, Duhul sfinţeşte, Tatăl binecuvântează. Prin acţiunea Duhului Sfânt se cunoaşte Fiul, în Fiu se descoperă Tatăl.
Întrebare: De ce avem nevoie pentru a realiza rugăciunea Lui Iisus?
Răspuns: Credinţa că Iisus este Mântuitorul tău, pocăinţa care face loc pentru acţiunea harului în inima ta şi nădejdea(încrederea) că numele Lui Iisus Hristos, care a biruit lumea va învinge demonul din sufletul tău. Pentru rugăciune avem nevoie de multă muncă şi răbdare. Prin rugăciune credinţa trece în nădejde iar nădejdea – în dragoste. Munca şi pocăinţa sunt temelia, iar dragostea este culmea, înălţimea şi scopul final în lucrarea duhovnicească de mântuire. Cuvintele rugăciunii Lui Iisus sunt pietrele pentru zidirea cetăţii duhovniceşti a omului. Când se va sfârşi această lucrare – nu se cunoaşte, însă chiar, dacă ea nu va fi sfârşită în timpul vieţii pământeşti, atunci Însuşi Dumnezeu va completa lucrarea cu Harul şi Milostivirea Sa.
Întrebare: Cum să înţelegem acestea?
Răspuns: Scopul rugăciunii este acordarea inimii la numele lui Iisus Hristos. Dacă omul n-a căpătat rugăciunea continuă a inimii în timpul vieţii sale pământeşti, dar s-a nevoit mereu pentru a realiza acest lucru, atunci Dumnezeu îi va da rugăciunea în ceasul morţii asemeni unor aripi , care-i vor înălţa sufletul la ceruri.
În linii mari însă, trebuie să ştim că rugăciunea continuă a inimii este o mare comoară, care se câştigă printr-o muncă enormă.
Întrebare: Ce fel de muncă este aceasta?
Răspuns: Este o muncă, care nu constă doar în repetarea rugăciunii ci în subordonarea vieţii noastre întregi, rugăciunii. Ce n-ar face omul el trebuie s-o facă în aşa fel, ca şi cum s-ar pregăti de rugăciune. Un sculptor iscusit din vechime a fost întrebat, cum de a ajuns să creeze capodopere atât de frumoase şi perfecte. Sculptorul a răspuns: „ Eu iau marmora şi arunc de la ea tot ce este de prisos”. La fel, cel care tinde spre rugăciunea Lui Iisus, trebuie sa înlăture de la sine tot ce este în plus, netrebuincios, tot ce împrăştie mintea, încarcă memoria, slăbeşte voinţa, face simţurile prea sensibile şi pretenţioase. Dacă omul nu-şi va subordona viaţa rugăciunii, ne cătând la toate strădaniile lui, rugăciunea va rămâne exterioară, inima – dezbinată, mintea – mereu abătându-se de la cuvintele rugăciunii. În aşa caz se poate întâmpla ca înainte de moarte să se ridice în acest om patimile, pe care le avea în sufletul lui, şi să stingă rugăciunea aşa cum vântul stinge lumânarea aprinsă, atunci sufletul va pleca în veşnicie pierzând numele Lui Hristos.
Întrebare: Înseamnă aceasta oare, că cel, care n-a atins concentrarea la rugăciune va fi lepădat în ceasul morţii?
Răspuns: Trebuie de spus că există două tipuri de rugăciune împrăştiată: primul, când omul se străduie, dar nu poate mânui cu atenţia sa – mintea leapădă cuvintele rugăciunii şi se lipeşte de lucrurile lumeşti. În cugetul omului se ridică o adevărată furtună de gânduri, care astupă rugăciunea, dar omul n-o părăseşte , ci prin puterea voinţei întoarce mintea la cuvintele rugăciunii, închide mintea în rugăciune pentru un timp. Apoi din nou şi din nou mintea se rupe ca o fiară din plasa sa, iar omul o întoarce prin puterea voinţei spre cele lăuntrice, la cuvântul rugăciunii care a fost părăsit. Aici se dă lupta cea mare şi de dragul străduinţei pe care o depune omul, o astfel de rugăciune este mântuitoare.
Al doilea tip de rugăciune este rugăciunea făţarnică, când omul minte în faţa Lui Dumnezeu, el urmează calea uşoară: citeşte sau spune cuvintele rugăciunii neîngrijindu-se de atenţie, adică nu se concentrează la rugăciune, nu înţelege în faţa Cui stă, ce face, cu Cine vorbeşte, el se preface că se roagă, cu timpul se deprinde într-atât cu această făţărnicie, că nici n-o mai observă. Despre această rugăciune făţarnică, leneşă proorocul Ieremia a spus: Blestemat să fie tot cel, ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă…”(Ieremia 48,10). Blestemat – înseamnă „ întors de la Dumnezeu”. După o rugăciune nevrednică, ca şi după o împărtăşanie nevrednică, omul se depărtează de Dumnezeu şi mai mult decât era până atunci. Pentru o rugăciune continuă este necesar ca mintea curată să corespundă inimii curate. De aceea trebuie să ne ferim de minciună, căci ea întinează inima şi umple mintea de gânduri urâte, aduce răutatea in inimă, şi aceasta nu se mai poate uni cu Hristos.
Întrebare: Ce câştigă omul de la rugăciune pentru viaţa sa pământească?
Răspuns: Linişte şi bucurie. Păcatul umple inima de amărăciune şi permanentă tulburare. Harul Domnului aduce în sufletul zbuciumat liniştea. Lumea exterioară nu-i poate aduce omului fericirea dacă în sufletul lui există o groapă cu miros urât. Şi dimpotrivă, rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă preschimbă o cocioabă sărăcăcioasă într-un adevărat palat.
Întrebare: Care este metoda cea mai potrivită pentru a săvârşi rugăciunea lui Iisus?
Răspuns: Să ne cercetăm inima, sa alungăm gândurile chiar la primele semne de apariţie a lor, atât a celor bune, cât şi a celor rele şi să închidem mintea în cuvintele rugăciunii. Ca exemplu ne poate servi purtarea unei pisici care pândeşte şoricelul la ieşirea din vizuina acestuia şi cum numai se arată şoricelul, ea fiind pregătită îl înşfacă pe loc. Aşa şi mintea curăţată de gânduri şi închisă în rugăciune trebuie să vegheze asupra inimii ca prin puterea mâniei să nimicească pornirile păcătoase ale acesteia şi să includă inima in rugăciune. Aşa cum pe o tablă curată se fac bine văzute inscripţiile, la fel si într-o inimă curăţată de orice întinăciune se întipăreşte vizibil numele Lui Iisus Hristos. Pentru cei care se roagă împrăştiat, fără atenţie, numele Domnului va părea ceva cunoscut şi obişnuit, iar pentru cei care se roagă cu luare aminte, concentrându-se la rugăciune, acest nume va fi de fiecare dată ceva nou şi deosebit, pentru că se preschimbă însuşi omul si posibilitatea lui de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Întrebare: Dacă pentru săvârşirea rugăciunii Lui Iisus este necesar să ne dezicem de valorile culturii lumeşti, în acelaşi rând de filosofie şi de alte diverse cunoştinţe sau cel puţin să limităm la maximum aceste lucruri în viaţa noastră, atunci nu vor considera oare, oamenii că proslăvim necunoaşterea şi lăudăm prostia?
Răspuns: Este o întrebare pusă incorect. În cazul dat, nu necunoaşterea se contrapune cunoaşterii ci cunoaşterea supremă, supracunoaşterea – cunoaşterii lumeşti. Aici omul se aseamănă unui pribeag care a găsit o comoară. Cum s-o ducă? El aruncă din torba sa tot, de ce se poate lipsi ca poată umple torba cu lucrurile preţioase din comoara găsită şi să le ducă pe acestea cu sine. Parcă poţi să spui că din asta el sa va face mai sărac? De regulă cei, care nu au idee de viaţă duhovnicească consideră că refuzul de la cunoaşterea lumească poate aduce omului un gol intelectual, o lenevie a cugetului, o stare de prostie. În realitate observam cu totul altceva: trecerea de la cele inferioare la cele superioare, cele înalte; de la cele sufleteşti la cele duhovniceşti; de la cele trecătoare la cele veşnice. De aceea, rugăciunea Lui Iisus îl face pe om înţelept şi deschide pentru el o altă cunoaştere, o altă dimensiune a intelectului, care este cu atât mai mare decât tot poate acumula inteligenţa umană, cu cât cerurile sunt mai mari decât pământul.
Ştiinţele acestei lumi sunt cunoştinţe despre creaţia Lui Dumnezeu, şi trebuie de menţionat că aceste cunoştinţe sunt condiţionate, schimbătoare, nestatornice, nesigure. Rugăciunea, însă este cunoaşterea Celui, Care a creat lumile văzute şi nevăzute, în faţa Căruia pământul este asemeni unui fir de nisip pe malul mării, iar cosmosul este doar treapta inferioară de creaţie a acestei misterioase scări care duce spre înălţimi fără de sfârşit. Dumnezeu se descoperă omului în rugăciune; Dumnezeu înseninează sufletul omului cu lumina Sa; Dumnezeu pe care nu-l încape un întreg univers coboară în inima omului. De aceea sfinţenia, către care este chemat omul, este gnostic superioară. Mintea filosofilor şi a învăţaţilor se încurcă în nodul de contradicţii, rătăceşte prin labirinturi din care nu există ieşire şi consacrându-se celor pământeşti se transformă într-o mână de pământ. Rugăciunea este însuşirea vieţii superioare de către om şi trecerea lui de la moarte la nemurire. Filosofia şi ştiinţa nu-l fac pe om mai bun, pe când rugăciunea preschimbă natura lui, el ca şi cum ar deveni o alta fiinţă asemeni metalului topit în foc. De aceea rugăciunea este un mare dar, dat omului de Dumnezeu, prin care acesta se face asemeni Îngerului.
Este o nebunie a nu crede în Dumnezeu, însă mai mare nebunie este a crede în El şi în acelaşi timp a-L considera drept un factor secundar în viaţa ta, a-I oferi un loc neînsemnat în conştiinţă şi în inimă ta, a-I da Lui, doar nişte firmituri din viaţa ta, a rezerva pentru comunicarea cu El doar nişte pauze intre obişnuite treburi pământeşti.
Necredinţa este negarea demonică a realităţii duhovniceşti. Credinţa pe jumătate este nimicirea divinităţii. În Apocalipsă găsim chipul Lui Hristos care bate la uşa închisă – este inima omului (vezi Apocalipsa 3.20 –Red.). Necredinciosul nu-şi deschide inima pentru Dumnezeu, el nu aude sau nu vrea să audă această bătaie. Creştinii căldicei, care sunt majoritatea de printre noi, deschid uşa, dar oferă Lui Hristos loc, nu în cămara inimii sale ci in tinda ei, temându-se că prezenţa Lui Dumnezeu le va încurca în treburile lor obişnuite, pentru ei Dumnezeu nu este izvorul vieţii, nu este cea mai mare bucurie a existenţei lor, nu este lumina veşnică care înseninează sufletele ci mai degrabă doar un garant al bunăstării lor.
Priviţi la creştinii de azi, care sunt cererile lor către Dumnezeu: de mântuire a sufletului, de câştigare a vieţii veşnice, de întoarcere a harului, de dragoste către vrăjmaşi? Nu, ei se roagă pentru reuşită în treburile lor, pentru izbăvire de boli şi năpaste, iar pe Dumnezeu ca viaţă lăuntrică ei nu-L înţeleg, ca viaţă lăuntrică – nu au nevoie de El. Şi doar uneori intervin momente de trezire, în special atunci când le moare omul iubit: atunci ei îşi aduc aminte de veşnicie, atunci ei se roagă pentru odihna sufletului celui, care a trecut hotarul acestei lumi, atunci ei simt cât de nestatornice şi trecătoare sunt cele pământeşti şi înţeleg că au alergat după umbre de care nu te poţi ţine, că adevărata viaţă este după hotarele acestei lumi. Dar această trezire neobişnuit de scurtă, repede dispare şi se uită, ca şi cum o schinteie s-ar fi aprins şi stins în acelaşi moment, după care inima din nou se împietreşte si cade în aceiaşi stare de dormitare.
De câte ori se convinge omul ca nu există fericire în păcat, ci doar deşertăciune şi amărăciune!
Dar din păcate în majoritatea cazurilor aceste lecţii dispar fără urmă, omul din nou caută fericirea în noroiul de la care mai ieri i se făcea rău, el Îl trădează din nou pe Dumnezeu şi crede diavolului. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu o putem califica ca fiind dobitocească. Atitudinea noastră faţă de duhul nostru o putem numi vrăjmăşie necontenită. Atitudinea noastră faţă de sufletul nostru este o permanentă trădare. Atitudinea noastră faţă de trupul nostru este ca şi supunere a stăpânului faţă de robul său obraznic, care domneşte în casa stăpânului său, chefuieşte în ea, jefuieşte această casă şi îl impune pe stăpân să-i slujească.
Cine suntem noi? Cine este acest „eu” misterios care determină viaţa noastră, care face alegerea: cu Dumnezeu sau cu diavolul? Acesta este centrul tainic al sufletului omenesc unde se întruneşte întreaga viaţă a omului, şi în care rămâne liberă voinţa lui. „Eu” – este cel ce primeşte ultima hotărâre, este Chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, care nu pot fi nimicite în om. Omul este în acelaşi timp şi subiect (persoană) şi obiect al acestei lumi. Dumnezeu este Persoana superioară şi desăvârşită. În preajma Lui Dumnezeu se restabileşte personalitatea omului: omul se face tot mai independent de cele exterioare şi interioare: de ereditate, deprinderi, de trecutul său, pasiunile sale. În afara Lui Dumnezeu omul din personalitate degenerează în obiect; el se materializează şi devine un obiect al acestei lumi, sufletul lui pierde acel centru pe care l-am numit libertate; el este robit şi absorbit de cele exterioare. În Sfânta Scriptură diavolul este numit „străin”(Ioan 10,5), el este înstrăinat sufletului, dar atunci când sufletul omului se depărtează de Dumnezeu el nu mai percepe această înstrăinare şi se supune diavolului – se face robul lui.
Rugăciunea Lui Iisus limpezeşte în om Chipul Lui Dumnezeu şi fortifică potenţialul libertăţii lui.
Sfinţenia este însuşirea numelui lui Hristos. În om sfinţenia se manifestă prin opunere lumii, trupului şi demonului, patimilor trupeşti, patimilor ochilor şi duhului mândriei ( vezi Ioan 2, 16). În testamentul nou se vorbeşte despre focul care va preschimbă cerul şi pământul (vezi Luca 12, 49; Petru 3, 12-13; Apoc. 21,1 red.). Rugăciunea Lui Iisus este raza focului, care preschimbă inima omului. Păcatul ce sălăşluieşte întru noi a despărţit mintea şi inima. Mintea veţuieşte în lumea fanteziilor şi a închipuirilor de tot felul, iar inima – în lumea patimilor. Rugăciunea Lui Iisus curăţă mintea şi inima apropiindu-le una de alta. Atunci când mintea şi inima se unesc în rugăciune, începe preschimbarea totală a omului – a duhului, trupului şi sufletului său.
Viermele se închide pe sine în gogoaşă, el ca şi cum moare, se preface într-o substanţă consistentă lipsită de formă şi apoi nevăzut, într-un sfârşit se transformă în fluture – o făptură înaripată, care nu mai seamănă cu viermele. Mintea afundată în inimă este asemeni acestui vierme: în întuneric, lipsită de chipuri materiale, izolată de această lume ea se preschimbă odată cu inima apropiindu-se de acea vedere duhovnicească pe care o avea Adam până la căderea lui în păcat. Această stare a sfinţilor era comparată cu focul care încălzeşte sufletul, cu lumina prin care omul vede lumea în frumuseţea ei din început, lumina prin care el î-L contemplează pe Dumnezeu. În această lumină omul îşi vede bezna sufletului său, vede rănile adânci ale păcatelor săvârşite de el, vede demonii asemeni unor viermi care se târâie spre trupul lui stricăcios. El vede poarta iadului în inima sa, dar în acelaşi timp simte că prin numele lui Hristos este legată şi robită această groaznică putere a întunericului, la fel cum în Apocalipsă Îngerul leagă cu lanţuri pe satana( vezi: Apoc. 20, 1-2 – Red.). În această stare omul este asemeni celui ce stă pe stânca de care se sfarmă valurile unei mări zbuciumate, valurile lovesc în stâncă dar nu-l ajung pe om – stânca e numele Lui Iisus Hristos de care se înfricoşează demonii.
Fără rugăciunea Lui Iisus omul primeşte lovituri de la duşmanul său, care stă ascuns în întuneric, cu această rugăciune el este în stare singur să lovească această putere infernală.
Numele Lui Iisus Hristos o aduce în tremur. Omul vede cum harul Domnului asemeni unui doctor iscusit vindecă rănile inimii sale, care dispar fără urmă. Pentru a câştiga acest lucru este nevoie de multă trudă şi lepădare de sine, este nevoie ca rugăciunea să fie cinstită drept principala lucrare a vieţii, în rest toate să fie privite doar ca nişte trebuinţe. Se cunosc cazuri când cel întemniţat timp de luni şi chiar ani în şir, utilizând pile mici sau bucăţele de metal îşi tocea cătuşele sau săpa tunel pe sub pereţii închisorii. El se trudea neîncetat şi neobosit ca să se întâlnească cu rudele şi prietenii, ca să vadă soarele şi cerul, ca să tragă o gură de aer curat, să uite de putoarea închisorii şi să nu fie de viu îngropat în temniţă. Atunci, însă când îşi câştiga libertatea el uita de strădaniile sale. Temniţa li lanţurile sunt păcatele noastre.
De la început rugăciunea Lui Iisus este greu de a o face, la fel cum este greu de a tăia lanţurile sau de a săpa pământul cu mâinile goale împrăştiindu-l pe podea. Atunci însă când harul se va atinge de inimă, cel ce se roagă va simţi că lanţurile au căzut. Rugăciunea Lui Iisus în inima noastră se transformă în dragostea sufletului faţă de Dumnezeu. În această dragoste găsim adevărata viaţă pe care lumea n-o cunoaşte, bucuria şi libertatea adevărată. De fiecare dată când cel întemniţat se trezea el ştia că principalul lucru pentru el este să taie lanţul; aici nu exista alegere – sau libertatea sau moartea. Omul când se trezeşte în dimineaţă trebuie să ştie atât cu mintea cât şi cu inima ce este important pentru el în această zi – Rugăciunea Lui Iisus, în rest toate sunt lucruri lumeşti, sunt un fundal peste care curge rugăciunea. Este necesar ca această cunoaştere să treacă într-o putere de voinţă. Culcându-se la somn, el trebuie sa adoarmă cu rugăciunea, trezindu-se în noapte să se scoale la rugăciune; dacă omul va fi cu rugăciunea în zi ea va fi cu el în timpul somnului de noapte şi dacă o parte din noapte el se va ruga, ziua pentru el va fi cu totul alta.
În Evanghelie se vorbeşte despre negustorul înţelept, care şi-a vândut toată averea sa pentru o perlă (Matei 13, 45-46) Aşa şi omul trebuie să-şi vândă toată averea sa spirituală – cunoştinţele sale lumeşti, gândurile sale, chipurile frumuseţilor pământeşti, visurile şi planurile sale – toată averea sa intelectuală în care s-a deprins sa trăiască ca într-o moşie familială, totul să vândă, de tot să se dezică ca să obţină o singură perlă, care-i mai scumpă decât întreaga lume: această perlă e numele Lui Iisus Hristos; prin ea se capătă Împărăţia Cerurilor.
Întrebare: Ce trebuie să facem ca să ne putem ruga cu luare aminte?
Răspuns: Rupe gândurile tale de la lucrurile mărunte cotidiene, apoi stai câteva minute în cugetări, ca pregătire de rugăciune. Gândeşte-te la timpul care ne-a fost dat pentru viaţa noastră pământească. El fuge ca un fir care se desprinde de pe ghem si numaidecât va ajunge la un sfârşit: poate astăzi, poate peste o lună sau poate peste zece ani. Sfârşitul este necunoscut şi de neocolit. În acest răstimp al vieţii urmează să ne pregătim de veşnicia care nu are sfârşit. Apoi gândeşte-te la moarte – rezultatul vieţii noastre, după care urmează judecata, iar după ea – iadul sau raiul; gândeşte-te la ceea ce vrea Dumnezeu de la tine în viaţa ta, la faptul că El mereu te îndreaptă pe calea mântuirii iar tu te opui Lui zi de zi. După care spune: Suflete al meu trebuie să te grăbeşti, timpul trece atât de repede şi nu este cu putinţă să-l opreşti sau să-l întorci. Trebuie să aduni comoara cu care vei merge în ultimul tău drum: această comoară e numele Lui Iisus Hristos, care va deveni pentru tine totul în veacul ce va să vină: lumină, suflare, hrană, haina harului în care sunt îmbrăcaţi sfinţii; acest nume va deveni pentru tine izvor nesecat de viaţă. Pune acest nume în inima ta ca pe o piatră nestemată în tezaur. Spune-i sufletului tău: „ Toate cele văzute se năruie şi dispar, doar ceea ce nu se vede, veşnic este. Diavolul prin mii de motive îţi răpeşte timpul ca tu suflete, sa te pomeneşti deşert în ceasul morţii.
După ce te-ai pregătit, începe rugăciunea. Prima condiţie: rosteşte rugăciunea aşa ca şi cum ai rosti-o pentru prima data în viaţa ta. A doua: rosteşte-o aşa ca şi cum nu ai ştiut-o vre-o dată şi acuma trebuie s-o ţii minte pentru veci. A treia: întoarce-te cu gândul în copilăria ta, adu-ţi aminte de starea unui copil mic, care doar începe să cunoască lumea, când totul din împrejurarea lui îi pare taină, dar el simte cu sufletul prezenţa lumii nevăzute în această lume văzută. Roagă-te aşa ca şi cum s-ar fi rugat un copil mic. A patra: nu pune nici un lucru mai presus de rugăciune, nici cât de strălucite gânduri nu le pune mai presus de numele Lui Iisus Hristos. De vei începe a te ruga adânc, sau cum zicea un stareţ „vârtos”, atunci demonul te va sustrage de la rugăciune prin artificii de gânduri sclipitoare, dar tu rămâi mai bine palid, dar cu Hristos. În timpul rugăciuni demonul îţi va propune diferite planuri de succes în lucruri pământeşti, dar tu să te întrebi pe tine însuţi:” Care este sfârşitul acestora?” şi vei vedea, că toate pe acest pământ se năruie asemeni unor munţi din nisip, că bogăţia, succesul, slava rămân la pragul morţii, şi de multe ori îl părăsesc pe om încă de cu viaţă ca nişte prieteni meschini. A cincea condiţie a rugăciunii este ascultarea, ea eliberează mintea de gânduri. Omul este lăsat în voia sa, atunci când trebuie să i-a o hotărâre, un gând se opune altuia, sufletul său este neîncrezut şi îndoielnic – el nu este în stare să descopere patimile ascunse în inima sa. Ascultarea aduce în inima omului pacea şi eliberează forţele lui pentru rugăciune.
Întrebare: Care puteri sufleteşti urmează a fi incluse în rugăciune?
Răspuns: Voinţa, care reţine rugăciunea în conştiinţă; mintea, care pătrunde în cuvintele rugăciunii; simţirile, care încălzesc rugăciunea şi o contopesc cu sufletul. Celor trei puteri ale sufletului le corespund trei puteri ale duhului: voinţei îi corespunde atenţia; minţii îi corespunde logosul intern şi capacitatea de a pătrunde în profunzimea lucrurilor şi a fenomenelor, percepţia cauzelor si a scopurilor finale, capacitatea cunoaşterii intuitive a lumii duhovniceşti; simţurilor le corespunde un sentiment deosebit – sentimentul religios: trăirea actului de comunicare cu lumea duhovnicească, cunoaşterea harului Dumnezeiesc, confirmarea interioară a Adevărului. Puterile şi capacităţile duhovniceşti se trezesc prin rugăciune. În rugăciune se produce unirea, puterilor şi a capacităţilor duhului şi sufletului. În rugăciune trinitatea puterilor duhului şi a sufletului devine o unică cunoaştere a Lui Dumnezeu, metaforic vorbind un receptor unitar de lumină Dumnezeiască. Din trei puteri ale sufletului cea mai puţin afectată de păcat este mintea, cu toate că ea poate fi robită de patimi şi de emoţii, dar vine timpul când mintea se ridică peste acestea şi porneşte lupta cu ele.
În rugăciune mintea deţine întâietatea, ea cheamă în ajutorul său voinţa. Voinţa reţine cuvintele rugăciunii în ochii cugetului şi adună gândurile împrăştiate într-un tot întreg, precum păstorul îşi adună oile ce s-au abătut de la turmă. Mintea ca şi cum ar scoate la lumină cuvintele rugăciunii şi atunci simţurile într-un sfârşit răspund cuvintelor şi Rugăciunea devine trăire a inimii omului. Uneori nişte zguduiri puternice ale vieţii trezesc simţurile şi le includ în rugăciune. De cele mai multe ori însă este necesară o muncă permanentă: cuvintele rugăciunii acţionează asupra inimii noastre împietrite asemeni unei şuviţe de apă care cade necontenit peste piatră, şi treptat o străbate. Au existat oameni, care au primit de la bun început darul rugăciunii, dar aceştia au fost o excepţie. De obicei ceea ce uşor se primeşte, uşor şi se pierde. De aceea Dumnezeu după marea Sa înţelepciune şi milă nu ne dă îndată darurile ca să nu le pierdem în grabă.
Cel care practică rugăciunea Lui Iisus, cu timpul simte că aceasta este lucrarea supremă a omului, că vorbirea obişnuită în comparaţie cu rugăciunea este brutală şi lipsită de esenţă, că ocupaţiile lumeşti duc cu sine o răceală morţească (mortală care amorţeşte sufletul), iar existenţa omului fără rugăciune, este mizerabilă. El îndrăgeşte tăcerea prin care începe să audă cântarea veşniciei. Iubind oamenii el îi ocoleşte, noutăţile lumii nu-l mai interesează, ca acestea să nu pătrundă în conştiinţa lui şi să nu-i tulbure rugăciunea, să n-o înăbuşe cu zarva lor. El îşi fereşte rugăciunea de lume, asemeni cum mama îşi protejează copilul de arşiţa soarelui, de suflarea crivăţului de iarnă.
Există lucruri absolut incompatibile cu rugăciunea: citirea revistelor şi ziarelor contemporane, televizorul, care a devenit stăpânul casei. Duhul Sfânt este Duhul curăţeniei şi al fecioriei. Rugăciunea transformă inima omului în templul Domnului, iar omul lasă să treacă în el ca pe nişte oaspeţi invitaţi ucigaşi şi femei de purtare necuviincioasă, care se desfată în putoarea păcatului. Harul Domnului îl părăseşte pe un astfel de om. Cum poate sălăşlui Hristos În sufletul topit de patimi, în mintea în care se cuibăresc chipurile violenţei şi desfrânării? De aceea cel care nu are hotărârea să arunce televizorul din casa sa, niciodată nu va căpăta rugăciunea Lui Iisus. Rugăciunea lui nu va fi o rugăciune adevărată ci o corelaţie de sunete fără sens intern. Acest om se va asemăna celui, care a instalat în odaia sa ţevile prin care se scurge murdăria şi apoi a invitat oaspeţi.
Întrebare: Cum să păzim inima noastră integră pentru rugăciune?
Răspuns: În toate circumstanţele vieţii întreabă-te : „ Cum fapta ta, lucrarea ta sau orice hotărâre a ta se va răsfrânge asupra rugăciunii?” Când te aşezi la masă întreabă-te: „ Cât trebuie să mănânci ca să nu stingi rugăciunea?” Atunci când participi la o convorbire gândeşte-te: Cum ar trebui să vorbeşti ca să nu împrăştii rugăciunea ?” Cînd începi o lectură încearcă să înţelegi dacă această lectură va spori rugăciunea în tine sau dimpotrivă o va scoate din memoria ta. Astfel petrece întreaga zi.
În acest context există o pildă: „ Un fiu de împărat l-a întrebat pe tatăl său: – povesteşte-mi cum ai învăţat să conduci cu o împărăţie atât de mare? Împăratul nu i-a răspuns fiului la întrebare, dar peste un timp s-a prefăcut că este supărat pe el, pentru o oarecare faptă şi a poruncit să fie dat morţii. Fiul de împărat a căzut la picioarele tatălui său cerându-i milă şi jurându-se că nu este vinovat în faţa lui. Atunci împăratul i-a zis: – Bine eu te voi încerca. El a umplut o cupă plină cu apă şi a poruncit fiului: – Treci cu această cupă în mână pereţii zidului din jurul cetăţii, iar călăul meu va merge în urma ta: de vei vărsa din cupă o picătură de apă acesta ţi va tăia capul. Prinţul a luat atent cu ambele mâni cupa, ş-a ridicat pe pereţii zidului şi încet a pornit drumul periculos păşind cu mare atenţie fiecare piatră a zidului. Drumul lui a durat până seara, când în sfârşit fiul de împărat s-a întors la palat ţinând în mână cupa plină cu apă: el nu vărsa-se din ea nici o picătură. Împăratul l-a întrebat: – Tu ai văzut poporul ca s-a adunat sub pereţii cetăţii? – Nu, a răspuns prinţul. – Tu ai auzit strigătele oamenilor? – Nu, a răspuns prinţul. Atunci împăratul l-a întrebat: – Cum era astăzi cerul? Era el acoperit de nori? – Nu ştiu , a zis prinţul. Împăratul l-a întrebat: – Ce făceai tu, fiule? Prinţul i-a răspuns: – Eu nu am văzut şi nu am auzit nimic, eu mă uitam la cupă ca să nu vărs apa şi să rămân în viaţă. Atunci împăratul a zis: – Iată lecţia pe care ţi-am dat-o cum trebuie să conduci o împărăţie: ca să faci ceva bine trebuie să fi-i în stare să te concentrezi la lucrul pe care î-l faci în aşa fel ca şi cum el ar fi unicul de care ai nevoie, uitând în acest moment de toate celelalte lucruri din viaţa ta.
Această pildă poate servi învăţătură cum trebuie să ne rugăm: Cupa este inima noastră, apa este harul dat nouă de Dumnezeu, călăul care merge în urma noastră cu paloşul dezgolit este moartea ce stă în spatele fiecăruia din noi. Rugăciunea este lucrarea prin care strângem şi păstrăm harul în cupa sufletului nostru.
Întrebare: Cine este cel mai aprig duşman al rugăciunii?
Răspuns: Este desfătarea. Încă anticii ştiau că desfătarea ii face nebuni pe înţelepţi.
Întrebare: Cum să deosebim desfătarea de bucuria duhovnicească?
Răspuns: La desfătare se opreşte cugetul, mintea intră într-o stare de somnolenţă, sufletul cade în întuneric şi simte o dulceaţă tulbure, care vine ca şi cum din jos spre inimă; el uită despre moarte şi veşnicie. În desfătare ca şi în patimă se stinge lumina sufletului. Desfătarea este paraliza rugăciunii. Bucuria duhovnicească este cu totul altceva ( gândul la moarte , la veşnicie, lumină, rugăciune)
Întrebare: Care Sfânt poate fi drept exemplu a rugăciunii Lui Iisus?
Răspuns: Preasfânta Fecioară Maria, Căreia i s-a descoperit în Sfânta sfintelor numele Lui Iisus Hristos. Acest nume ca o stea neapusă a strălucit în inima Ei. Fecioara Maria a fost şi este cununa tuturor virtuţilor. Dar în special a strălucit Ea prin feciorie, smerenie şi dragoste. Dragostea a făcut-o Fiică a Tatălui Ceresc, curăţenia – Mireasă a Duhului Sfânt, iar smerenia – Mamă a Fiului Lui Dumnezeu. Toate virtuţile sunt daruri ale harului, dar în acelaşi timp ele depind şi de voia omului. Rugăciunea Lui Iisus nu este posibilă fără tendinţa spre curăţenie, smerenie şi fără lupta neîncetată cu mândria. Domnul a zis: „Îmi îndrept privirea Mea: la cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu.” (Isaia 66,2). Smerenia este acel Sinai unde Dumnezeu se arată sufletului.
Fecioria este acel potir, care arde cu focul harului şi nu se mistuie, Iar dragostea duhovnicească este răsplata pentru cel care a biruit patimile sale, ea adevereşte prezenţa Însuşi a Lui Dumnezeu în inima omului, este un final nesfârşit al drumului duhovnicesc. Preacuviosul Maxim Kavcocalivi, un înaintaş de pe Muntele Atos neîncetat se ruga Maicii Domnului pentru darul rugăciunii inimii şi a primit acest dar de la Împărăteasa Cerească.
Trebuie să ne rugăm şi să cerem darul rugăciunii Lui Iisus de la Îngerul Selafail, care conform învăţăturii Bisericii este Îngerul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm la Sfinţii părinţi şi să cerem de la ei să ne înveţe lucrarea duhului, de dragul căreia ei au lăsat lumea şi au plecat în mănăstiri şi pustie.
Întrebare: Ce înseamnă să te faci în rugăciune asemenea unui copil?
Răspuns: Asta înseamnă să te lepezi de înţelepciunea lumească şi de cunoaşterea acestei lumi. Aşa cum un luptător înainte de confruntare îşi scoate haina de pe el, astfel şi omul înainte de rugăciune trebuie să înţeleagă ce nimicnicie şi cât de neadevărată este cunoaşterea cu care se mândreşte lumea.
În faţa înţelepciunii Dumnezeieşti toate acestea sunt nimic; este o ceaţă, ce învăluie sufletul nostru şi prin care cu greu pătrunde soarele. Refuză cunoaşterea de dragul necunoaşterii înţelepte şi în această necunoaştere prin rugăciune vei căpăta cunoaşterea supremă. Refuză-te de lumina licăritoare a raţiunii, care nu percepe lumea duhului, afundă-te în bezna nevăzutului şi iraţionalului ca prin rugăciune în inima ta să strălucească lumina duhovnicească. Fii asemenea unui copil, care nu cunoaşte şi nu înţelege nimic, ci doar se întinde spre Dumnezeu, crede în El, cel puţin ca şi cum un copil crede părinţilor săi.
Atunci când mă întorc cu gândul la copilăria mea timpurie, care s-a întipărit în ascunzişurile tainice ale inimii mele, îmi încordez memoria, ca şi cum aşi întoarce râul timpului îndărăt către izvoarele (începuturile)sale şi îmi amintesc că în amurgul dinainte de răsăritul vieţii mele copilăreşti lumea duhovnicească era evidentă pentru mine; eu vedeam tot ce mă înconjura pe mine, în două dimensiuni: una reală şi pământească – alta tainică, – dimensiunea duhurilor. Aceste două dimensiuni existau ca şi cum una în alta. Copil fiind eu vedeam lumea mai spaţioasă şi mai profundă; inima copilului simţea taina lumii nevăzute, care într-o măsură oarecare era văzută pentru el. Apoi cu vârsta sufletul se brutaliza şi se afunda în materialitate – lumea văzută o substituia pe cea nevăzută. Cunoştinţele lumeşti, comunicarea cu oamenii, patimile ce se trezeau – toate acestea au paralizat capacitatea duhului de a privi nu la cele văzute ci prin cele văzute.
Copilul care abia a învăţat să vorbească în felul lui este mai înţelept decât filozoful care s-a împânzit cu raţionamentele sale asemeni unui păianjen cu pânza sa, raţionamente care se trag din raţiunea lui ca şi aţele din burta păianjenului. Copilul este mai înţelept pentru că vede lumea ca pe o taină. Este o mare realizare să smereşti mândria raţiunii, care a devenit un idol pentru oameni şi să birui patimile în care lumea îşi vede bucuria vieţii, să te ridici peste dublicitatea şi lupta gândurilor, să înţelegi căci chipurile pământescului sunt chipuri ale prafului şi să te rogi cu inimă simplă – ca un copil. Domnul a zis: „ Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că tu ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11, 25) Arhimandritul Sofronie ( în schima Serafim Saharov), autorul renumitei lucrări despre cuviosul Siluan Atonitul, menţiona, că printre monahii necărturari, erau mai mulţi dintre cei, care câştigau rugăciunea continuă a lui Iisus, decât printre monahii instruiţi, această situaţie datorându-se faptului, că celor necărturari le era mult mai uşor să se apropie de starea copilului. Dar trebuie să facem o remarcă: că şi printre cei necărturari pot fi mândri cu mintea asemenea celui sărac care îşi pune în valoare acul cu care îşi coase cârpituri pe hainele ponosite. Mândria este o patimă şi învăţătura poate alimenta patimile în om, mai cu seamă pe cea a mândriei, în special învăţătura superficială, cunoştinţele deşarte şi umflate. Dar dacă omul va conştientiza caracterul limitat şi nimicnicia cunoaşterii omeneşti în comparaţie cu cea dumnezeiască, atunci el poate fi asemenea bogatului care şi-a împărţit averea săracilor şi l-a primit în inima sa pe Hristos. Exemplu poate servi Vasile cel Mare, care a făcut carte la renumita academie ateniană, ca ulterior studiind Sfânta Scriptură să se pronunţe cu referire la filozofie ca şi la un joc al raţiunii. Trebuie de spus că pustnicii nu încuviinţau chiar şi citirea tratatelor teologice de către cei care alegeau calea tăcerii. Ei menţionau că şi cărţile teologice pot împrăştia şi rupe de la rugăciune mintea, căci prin rugăciune omul este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu mai profund decât prin cărţi. Ei considerau că pentru mântuire este suficient să cunoşti dogmele Ortodoxiei, să crezi în Biserică, iar sufletul să-l închini rugăciunii. De aceea pustnicii nu intrau în contraversele problemelor teologice, dacă nu exista pericol de erezie.
Cărţile descriu lumea duhovnicească, iar rugăciunea omului intră în această lume. Sfinţii părinţi recomandau celor ce practică rugăciunea, să citească cărţi, preponderent despre rugăciune.
Traducere din limba rusă
de Tatiana DOIBANI