LOADING

Type to search

Cel care vede îngeri

Ortodoxie si traire

Cel care vede îngeri

Share

Astăzi, în timpul sfintei Liturghii, am simţit la un moment dat un sânge nou însufleţindu-mă şi starea de gripă, de nedormire, de îmbufnare, transformându-se în bucurie.
În pragul bisericii a apărut ieromonahul în veşmânt albastru, cădelniţând simbolic, căci doi oameni trebuiau să-l susţină, într-atât era de bolnav. Are doar treizeci de ani şi un diagnostic necruţător.
Îngerul morţii sosise, dar în marea aglomeraţie a celor adunaţi să serbeze Buna Vestire, nu nimerea pe cine avea de luat. Poate de aceea au leşinat în acelaşi timp o bătrână din curtea bisericii şi ieromonahul cu leucemie. Amândoi aveau pe frunte semnul trecerii. În plus, el devenise cumva un sfânt, căci făptuise câteva minuni cu rugăciunea: asupra unui prunc care nu vorbea, asupra unui paralitic în cărucior… De ce era atât de greu pentru Înger să-l găsească? Poate fiindcă, simţindu-şi apropiat sfârşitul, ieromonahul s-a gândit să-şi împartă până şi ultimele comori ale vieţii lui de sărăcie, castitate şi dragoste. Şi-a împărţit sfinţenia celor care i-au scris numele lângă al lor la sfânta Liturghie şi fiecare dintre aceştia au simţit ca o transfuzie de sânge proaspăt, schimbându-le viaţa, chiar în clipa când el îi pomenea, la sfântul jertfelnic. Dar ce transfuzie de sânge putea dărui cuiva un leucemic muribund, oricâtă generozitate l-ar fi însufleţit?!
A fost transfuzie de Duh Sfânt, fluid extrem de rar, greu de găsit, greu de potrivit la viaţa altcuiva. Până şi darul vindecărilor l-a sfâşiat de pe sufletul său ieromonahul muribund, care voia să treacă gol în lumea de dincolo, împărţind, împărţind tot ce avea. Tot ce agonisise cu suferinţa lui supraomenească, neîncetând o clipă a-L slăvi pe Domnul pentru ea, trebuia să rămână aici, în lumea aceasta plină de suferinţă. Şi cui putea să arunce acest dar, decât tot unui preot?
El a rămas un om oarecare, leşinat în sfântul altar, iar Îngerul morţii nu l-a recunoscut pe sfânt şi a plecat mai departe, să-l caute în vreo mănăstire sau pe un pat de spital.
Preotul slujitor, un om vesel, iubit de tineri, înzestrat cu o voce foarte frumoasă, rugător bun şi pasionat, dar fără nici o pretenţie de sfinţenie, s-a apropiat cu milă de ieromonahul al cărui ultim ceas părea să fi sosit, chiar în altarul său. Îi mângâie obrazul ca de ceară, dar neaşteptat, acesta se trezi:
– Fiţi binecuvântat, părinte. Mă simt bine. Ies acum să cădelniţez în jurul bisericii.
Preotul îşi privi mâna cu uimire. I se părea că un foc iese continuu din ea.
– Ce mi-ai făcut… ce mi-ai făcut, frate? Nu sunt pregătit pentru asta. Nu cumva să spui cuiva… Eu sunt un păcătos mare!
Dimineaţa, când sosise la slujbă, ieromonahul abia se târa, lăsându-se greu pe braţul copilului care-l însoţea. Acum, silueta lui trecea sprintenă prin mulţime, iar codiţa strânsă la spate îi flutura. Preotul simţea cum îl ia ameţeala. Căzu cu lacrimi la icoana Preacuratei:
– Eu l-am vindecat?! De ce mi se întâmplă asta? Ce-am să mă fac cu viaţa mea?!
Căci şi-o iubea mult, aşa cum era, cu mici orgolii, cu mici îndulciri. Îşi aminti atunci cum, nu demult, când o femeie i-a spus la spovedanie cum i-a fost vindecat copilul prin rugăciunea ieromonahului, el, preotul, l-a invidiat. Ba chiar i-a spus aceluia să se menajeze, că doar e bolnav, să vină mai rar în biserica lui. O ruşine grozavă îl cuprinse acum şi pricepu că a mai primit un dar, pe lângă acela al vindecărilor. Smerenia. Atât de tare îl încovoia această stare, că parcă îl dureau coastele, parcă i se curba spinarea. Nu, era de nesuportat, un iad, bine spunea sfântul Siluan.
Mă doare atât de tare ghemuirea la care mă supune virtutea mea cea nouă, gândi preotul, ruşinarea de fleacurile pe care le spun, ca să le câştig simpatia, de banii pe care obişnuiesc să-i cer pentru biserică, deşi îi ştiu cât sunt de săraci, încât aş vrea parcă mai bine să tac, după ce termin cuvântul de învăţătură. Oare… voi mai putea sluji, cu atâta cenuşă vărsată în capul meu?!
Aproape nici unul dintre preoţii noştri nu este conştient de minunile pe care este în stare să le facă. Să ne rugăm pentru ei, căci jertfele lor sunt întotdeauna mai mari decât ale noastre.
Preotul surâse, în timp ce corul îşi termina cântarea. Ca întotdeauna în clipele de răscruce, Domnul îi scoase în cale o carte. În ea citi:
„ Cel care îşi recunoaşte păcatele este mai mare decât cel care învie morţii prin rugăciune. Cel care suspină un ceas pentru păcatul său este mai bun decât cel care este în serviciul întregii lumi. Cel care se vede aşa cum este e mai mare decât cel care a văzut îngeri. Cel care se căieşte cu adevărat acela este un mucenic viu. Mucenicia lacrimilor va fi înainte de aceea a sângelui.” Era „Taina vindecării” a lui Antonie de Suroj.
– Aşa să fie, dacă Tu m-ai ales.
Rostind rugăciunile de încheiere, simţi cum cenuşa care-i acoperise capul se spulberă şi lumina îl înconjură din toate părţile. Fusese destul să accepte.
În depărtare, peste câmpuri, zări ieromonahul şi copilul, ce-i folosise întotdeauna ca baston. Doar că acesta era parcă mai înalt, mult mai înalt, un adolescent de-acum. Mergeau umăr la umăr, atingându-şi din când în când frumoasele aripi.
Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *