LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Celui pe care nimeni nu-L poate cunoaşte

Share

Ieri am avut senzaţia că lupta cu ispita mă depăşeşte. Aproape m-am lepădat de credinţă. Mi se părea că trăiesc într-o lume irespirabilă, descrisă perfect de o frază lui Paul Siladi: „Altfel e bine şi cald în micul nostru ghetou, în care avem totdeauna dreptate.”

Nu vreau să fiu un credincios căldicel şi ascultător de un alt căldicel din acest ghetou. Nu acesta este Iisus pe care L-am întâlnit cândva, în adâncul bucuriei mele. Ispita a fost, ca şi alteori, să mă las dezamăgită de oamenii pe care îi înălţasem prea mult în galeria mea de personaje, conferindu-le statut de model.
Adesea oamenii m-au făcut să sufăr şi numai naivitatea mea a fost de vină. Credeam în puritatea inimii celuilalt, refuzând să-l văd aşa cum este. De obicei, dezamăgirea se rezolva făcându-i portretul real, adăugând perfecţiunii dintâi ridurile zâmbetului fals, capabil de orice dualitate.

Ieri ispita a fost grea din cauza concomitenţei. Trei personaje ale galeriei au căzut deodată. Şi cea mai gravă rană mi-a făcut-o femeia săracă, simplă, pe care n-aş fi crezut-o niciodată capabilă de dualitate. Nu era prietena mea, o plătisem întotdeauna, cât de larg se putea. Eram fericită că nu-mi mulţumea mie pentru milostenie, ci întotdeauna îi aducea slavă lui Hristos. Şi dintr-o dată, s-a gândit că ar putea să nu mai recunoască banii pe care i-am dat ca să rezolve ceva, ci să-i treacă tot la „milostenii”. Am fost atât de şocată că şi un sărac poate fi lacom şi necinstit, încât un întreg edificiu al valorilor s-a prăbuşit în sufletul meu. S-a modificat imaginea lui Hristos, care îi iubeşte cu preferinţă pe ei. M-am simţit înşelată chiar de El şi am decis să nu mă mai duc la biserică. Doar la rugăciune nu puteam renunţa. Dar El nu-mi mai răspundea, ca de obicei, lăsând neasistată vânătaia de pe inima mea. O simţeam cum se întinde tot mai mult…
Spune Maica Siluana: „Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin şi, în funcţie de asta, zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.”
Scumpă Maică Siluana, cât de bine înţelegi relaţia lui Dumnezeu cu lumea păcătoasă care Îl caută, ce bun traducător între noi eşti! Îmi dau seama că doar dintr-o continuă greşeală de interpretare şi de cunoaştere a Lui, presărată constant de cineva, în relaţia dintre Dumnezeu şi om, acesta mai ezită să Îl iubească fără margini, cât e ziua şi noaptea şi viaţa de lungă!
Dar uite că şi mie mi s-a întâmplat asta, căderea într-un deşert al neiubirii şi decepţiei, prin care cel-rău se plimbă înveşmântat în purpură printre gândurile mele, hohotind:
-Unde e Mirele tău? Vezi că şi El te poate părăsi?

Erau zile când Prezenţa Lui era copleşitoare. Uneori, trecând prin încăperi cu diverse treburi, simţeam Ochii Lui urmărindu-mă şi nu rezistam să nu mă întorc spre icoană şi să-i spun scurt: Te iubesc. Mi se părea mai adânc şi mai direct decât orice rugăciune. Poate nu era canonic, dar era iubire şi răspuns la Iubirea Lui, pe care o percepeam cât era ziua de lunga, mai ales fiind fără lume în jur. Faptul că El este Dumnezeu, iar eu o păcătoasă oarecare nu-mi dilua câtuşi de puţin sentimentul reciprocităţii iubirii dintre noi. Asta nu mă împiedica, la ceasul rugaciunii, să-i dau slava cuvenită. Dar şi atunci, ceea ce predomina era iubirea şi emoţia copleşitoarei Sale frumuseţi.
Transcriu sentimente, trăite altădată, sperând că voi putea intra iarăşi în haina lor. Dar sunt alta acum şi nu sunt pregătită pentru deşertul pe care îl străbat. Şi nu ştiu cât va dura drumul meu de arşiţă şi de îngheţ şi cât voi mai rezista, fără vasul în care duceam Apa Vieţii şi care, nici eu nu ştiu cum, s-a spart…
Te caut, Doamne cu fervoare şi uneori cred că reuşesc să contemplu Frumuseţea Ta, mai ales în mătănii, când îmi mut ochii de la Fecioara cu Pruncul, la imaginea Ta de bărbăţie deplină, la Surâsul Tău. Te iubesc chiar şi Răstignit, când tinzi să părăseşti forma umană (sacrificiul de care aş fi capabilă) şi nu-mi mai semeni, Te iubesc până la ultima limită în care exişti ca imagine, apoi încerc să Te percep ca Lumină pură, dar nu reuşesc, nu ştiu dacă mi se dă o asemenea favoare.

imagdfes
De oricine te poţi lepăda, fiindcă te simţi dezamăgită, în orgoliul tău de-a nu fi reuşit să-l cunoşti cu adevărat. Numai de Părintele tău nu poţi şi nu are rost să te lepezi. El este oricum, Cel pe care nimeni nu-L poate cunoaşte.
Abia întrezăresc răspunsul şi bucuria se reaşează la locul ei şi vânătaia din inimă scade, poate fiindcă unul dintre cei trei care m-au decepţionat, fără să-mi bănuiască rana, tocmai se roagă pentru mine, cea care azi nu m-am mai dus la biserică…

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *