LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Cineva care trăieşte (în) iadul meu

Share
Remarc în mine manifestarea unei dorinţe de a vedea. Aş vrea să văd totul, să înţeleg totul. Mă uit la mine, la semen şi la tot ceea ce mă înconjoară şi parcă nici văd, nici înţeleg.
Lumea în care trăiesc şi pe care eu o creez, e o lume ce cultivă imaginea la scară mondială. Totul e imagine, e faţadă, totul e pe ecran, totul e bine ambalat şi atrăgător. Această lume mă urmăreşte la tot pasul. Muncesc ei precum şi ea mă munceşte pe mine. Sunt obişnuit cu asta, însă tocmai obişnuinţa cu ea mă oboseşte şi mă duce până la plictiseala de lume şi de vederea ei. Rămân totuşi cu dorinţa de a vedea altceva sau pe Altcineva în această lume.
Am încercat să-l surprind pe Zaheu cu dorinţa lui de-a-L vedea pe Cel Nevăzut, de-a-L privi pe Cel a cărui privire era de mult îndreptată asupra lui şi am rămas doar cu uimirea gestului său. Am încercat să adopt privirea spre cele smerite cu care s-a îndreptat Vameşul şi n-am putut face altceva decât să-l admir. Mi-L închipui pe Tatăl gătit deja de serbătoare întâlnindu-şi cu privirea Risipitorul Fiu ce era departe şi nu pot decât să mă las copleşit de celebrarea revederii lor. O clipă rămân înfricoşat în faţa unei „Judecăţi” şi a unei „Izgoniri” făptuite de acelaşi Tată al iubirii nespuse şi negândite, dar deodată mă găsesc minunat de disperata-I încercare de a nu mă lăsa înfometat, însetat, gol, străin, bolnav, întemniţat şi chiar mort din lipsa prezenţei Lui. Şi totuşi nu(-L) văd.
Ţie Ţi-a zis inima mea: Faţa mea ai căutat-o, faţa Ta, Doamne, o voi căuta. Sunt persoană şi asta înseamnă faţă. Tânjesc a sta în faţa cuiva, tânjesc a fi faţă în faţă cu cineva. Dorinţa mea de a vedea devine acum căutarea unei alte priviri, a unei alte feţe. Lumea de/ca faţadă mă oboseşte şi mă plictiseşte până la dorinţa de-ai găsi răspunsul în odihna morţii.
Dar totuşi, zăresc un Călător. Pare că mă caută pe mine. Un anume Străin ce îmi spune că pentru a vedea am nevoie de inimă capabilă să vadă şi să se ofere vederii. Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Încerc să’L înţeleg. Probez efortul de a mă privi în inimă. Îl chem pe Zaheu în ajutor. Încrucişarea privirii Călătorului cu a lui pot iarăşi doar să mă umple de admiraţie şi de uimire. Zaheu mi-ar putea povesti despre cum te poţi hrăni privind. Dorinţa de a vedea i L-a adus pe Dumnezeu în casă, la cină. Singura avere! A stat la masă cu El hrănindu-se din privirea Lui mai mult decât din toată agoniseala lui. Mi-ar putea povesti cum a privi în inimă poate fi prilejul şi privilegiul întâlnirii cu Faţa lui Dumnezeu, cu chipul ori icoana Lui din mine. Zaheu e omul capabil să se dăruiască cu totul numai să stea o veşnicie în faţa unei astfel de icoane.
Dar aici… e alt Zaheu, e Zaheu orbul. Dar tânjesc să văd, să stau în faţa mea, a ta şi a lumii, aidoma lui Zaheu în Faţa Domnului. Acesta este iadul meu! Singurul meu reazem e acel Cineva care trăieşte (în) acest iad al neputinţei mele de-a-L vedea aşa cum este.
Emilian Eftimie

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *