LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

COMUNICAREA NONVIOLENTĂ ŞI RELAŢIA TERAPEUTICĂ (Psiholog Anca Revnic)

Share

Scopul acestei lucrări este găsirea unui dialog interdisciplinar între teologie, psihologie, şi neuroştiinţă, între partea de comunicare, ca si comunicare nonviolentă şi alte forme actuale ale comunicarii şi câteva repere din relaţia psihoterapeutică.

Aşa cum spune Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, citat în Apologetică: “Ştiinţa nu înlătură misterul lumii şi al lucrurilor, ci îl accentuează. Ştiinţa dezvăluie, aşadar, tot mai mult complexitatea realului. Teologii trebuie să fie în dialog cu ştiinţa, dar totdeauna văzându-L pe Dumnezeu, simţind că Dumnezeu Însuşi conduce umanitatea în progresul ştiinţei. Duhul Sfânt lucrează aici.[1] Afirmaţia Pr.Prof.Dumitru Stăniloae e deschiderea necesară în cadrul dialogului dintre teologie şi ştiinţă, între noile descoperiri ştiinţifice şi ceea ce Sfinţii Părinţi spun de sute şi mii de ani. Iată că este posibil acest dialog, care poate fi benefic pentru cei care caută, sau se îndoiesc. Această abordare interdisciplinară este una actuală şi binevenită, pentru aceste domenii, care astfel se îmbogătesc, se deschid spre comunicare şi ajută la o vedere completă.

Ce faci, te face!” “Datele din cercetarea neuroştiinţelor actuale arată veridicitatea acestei apoftegme, întărind în acelaşi timp observaţiile desprinse din experienţa sfinţilor care sunt fixate în Filocalie. Neuroştiinţele indică faptul că nu doar ceea ce facem cu mâinile şi cu trupul nostru ne face, ne determină felul nostru de a fi, ci şi ceea ce facem cu gândul! Pe de-o parte, gândurile influenţează semnificativ şi pot schimba în cele din urmă stările noastre emoţionale, dar şi dispoziţiile minţii, felul ei de a primi şi judeca lumea în fiecare situaţie în parte.[2]

Aşadar ceea ce facem ne influenţează mult mai mult decât credem. Ceea ce facem, devenim. Ceea ce facem, gândim. Ceea ce facem, rostim. De aceea e nevoie de o prezenţă, o trezvie, cum spun Sfinţii Părinţi, de atenţie la gândurile noastre, la ceea ce ne intră în inimă şi la ceea ce iese din inima noastră, la ceea ce facem, gândim sau rostim. Importanţa rostirii cuvintelor, e tot mai importantă în relaţiile noastre interpersonale şi tot mai studiată. De exemplu comunicarea paraverbală şi non-verbală, tonul pe care spunem, intensitatea, căldura din glasul nostru. Pr.Ghelasie Gheorghe spune că de ceea ce rostim, de cuvintele noastre, ţine sănătatea organelor noastre şi a funcţiilor organice, deci influenţează direct sănătatea noastră. Dacă vrem să avem o sănătate bună, va trebui să fim atenţi la cuvintele pe care le rostim şi la modul în care o facem. Sf.Nicodim Aghioritul, recomandă trei feluri de vindecare a gândurilor: rugăciunea, împotrivirea şi ignorarea. Deci fie ne rugăm, adică mutăm gândul la altceva, la rugăciune, la cuvintele rugăciunii, la persoana careia ne rugăm, fie ne împotrivim, adică alungăm gândul, nu intrăm în discutii cu el, sau pur si simplu nu-i dăm atentie.

Marshall B.Rosenberg, autorul cărţii “Comunicarea nonviolentă” afirmă: “În timp ce studiam factorii care ne afectează capacitatea de a simţi compasiune, am fost uimit de rolul esenţial al limbajului şi utilizării cuvintelor. Am dezvoltat de atunci o abordare a comunicării, atât în privinţa exprimării, cât şi ascultării – care ne duce către dăruirea din inimă şi stabilirea unei conectări cu noi înşine şi cu ceilalţi într-un mod ce permite compasiunii noastre înăscute să se manifeste. Numesc această abordare Comunicare nonviolentă, folosind termenul “nonviolent” în sensul în care l-a folosit Gandhi, pentru a se referi la starea noastră naturală de compasiune, când violenţa nu mai este prezentă în suflet.”[3]

Ştim modul în care Mahatma Gandhi a trăit într-o compasiune şi nonviolenţă deplină şi cum prin acest mod de a fi şi de a acţiona, a reuşit să elibereze ţara sa India, de sub ocupaţia englezilor. Ce ar fi dacă ne-am strădui să fim şi noi aşa, ce impact ar avea asta asupra lumii, asupra oamenilor? Cred că s-ar opri toate conflictele, războaiele, crimele, ar fi o altfel de lume.

Procesul comunicării nonviolente, implică patru paşi: acţiunile concrete pe care le observăm şi care ne afectează starea de bine; ce simţim în legătură cu ce am observat; nevoile, valorile, dorinţele, etc, ce dau naştere sentimentelor noastre; acţiunile concrete pe care le solicităm pentru a ne îmbogăţi viaţa. Sunt două laturi ale CNV: exprimarea cu sinceritate prin cei patru paşi şi primirea cu empatie prin cei patru paşi.[4]

Aici e nevoie să fim atenţi la ce anume, o acţiune concretă face cealaltă persoană şi ne deranjează, ne perturbă liniştea interioară, ne afectează starea de bine, aşa cum spune Marshall. Apoi să ne observăm emoţiile, nevoile emoţionale, valorile sau sistemul de valori, care poate ne-au fost încălcate, sau dorinţele noastre, sentimentele şi acţiunile concrete, punctuale, pe care le solicităm celeilalte persoane, în situaţia dată. În acest fel suntem atenţi, treji, atât la ceea ce gândim, simţim şi vorbim noi, dar şi cealaltă persoană cu care interacţionăm sau dialogăm.

Aşa cum se spune în Biblie: “Nu fi martor mincinos împotriva prietenului tău şi nu fi pricina (unei hotărâri nedrepte), cu buzele tale. Nu spune: “Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu lui; voi răsplăti omului după faptele lui“.(Solomon 24, 28-29). Adică fii sincer, nu denatura adevărul, mărturia ta, să fie una autentică, reală, în acord cu ceea ce s-a întâmplat. E o dovadă care indică spre o  comunicare sinceră şi o responsabilitate faţă de semenul tău şi faţă de Adevăr. Asa cum spune Sf.Ap.Pavel: “Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.” (Pavel, Ep.1; 5,15)

Iată ce spune şi Pr.Prof.Dumitru Stăniloae despre responsabilitate: “Conştiinţa responsabilităţii îl ajută pe om să-şi accentueze conştiinţa de sine, îi cere să se împlinească tot mai mult ca om. Omul care nu crede în durata sa veşnică şi în valoarea sa veşnică slăbeşte în conştiinţa responsabilităţii sale. (…) valoarea unei fiinţe care-şi poate câştiga calitatea de partener iubitor etern în dialogul cu semenii săi şi cu Dumnezeu însuşi; i-a acordat calitatea de fiinţă capabilă de comuniune eternă cu Dumnezeu şi cu semenii.”[5]

Deci, având responsabilitate faţă de ceilalţi, ne accentuăm propria conştiinţă de sine, poate şi prin faptul de a nu-i răni, prin acţiunile noastre, prin limbajul nostru, prin gândurile şi patimile noastre. Astfel ne putem împlini mai mult ca oameni. Deasemenea dacă nu ne lipim de veşnicie, dacă nu avem conştiinţa veşniciei, putem fi foarte uşor şi repede furaţi de duhul acestei lumi, ne putem rătăci şi pierde responsabilitatea pentru propria viaţă, mântuire şi veşnicie. Omul este valoros, când îşi câştigă calitatea de partener iubitor, de fiu, într-un răspuns propriu către Creatorul Său şi într-o vieţuire curată şi bineplăcută Lui, pe Pământ. Într-o armonie şi într-un dialog din suflet cu ceilalţi oameni. Suntem fiinţe capabile de comunicare eternă cu Dumnezeu şi cu semenii noastri. Avem responsabilitatea Cuvântului. Aşa cum ne spune Sf.Evanghelist Ioan: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1, 1)

Iată ce ne spune neurologul şi cercetătorul Andrew Newberg: “Fără limbaj am trăi într-o lume de haos emoţional. Creierul nostru ne oferă potenţialul de a comunica în moduri extraordinare, iar felul în care alegem să folosim cuvintele poate îmbunătăţi funcţionarea neurală a creierului. De fapt un singur cuvânt are puterea de a influenţa manifestarea genelor ce reglează stresul fizic şi emoţional.”[6]

Într-o lume în care oamenii sunt tot mai stresaţi, mai plini de anxietate şi depresie, deşi contextul istoric este unul dintre cele mai favorabile, dacă nu chiar cel mai favorabil, suntem foarte puţini atenţi la ceea ce vorbim, deşi asta ne influenţează chiar şi genele. Nu ne mai mişcăm suficient fizic, pentru a descărca hormonul stresului, cortizolul, din organism, astfel suntem foarte iritaţi şi nervoşi. Fără timp de a mai admira un apus de soare, sau a bea o ceaşcă de ceai în linişte. Suntem mereu pe fugă, o fugă poate, spre moarte.

Ceea ce îl diferenţiază pe om, de celelalte specii e limbajul articulat, neocortexul şi capacitatea de a lucra împreună, în grupuri mari. Cu ajutorul limbajului şi al comunicării, putem să ne organizăm, să conlucrăm împreună, să fim specia dominantă de pe Pământ.

În esenţă, Comunicarea implică transmiterea cu acurateţe a informaţiei de la un creier la altul. Acest lucru are loc prin procesul numit consonanţă neurală şi, cu cât putem oglindi mai mult activitatea neurală din creierul altei persoane, cu atât mai bine putem coopera cu ea.”. “Dacă vrei cu adevărat să înţelegi ce spune o altă persoană, trebuie să o asculţi şi să o observi cât mai în detaliu. Altfel creierele voastre nu se vor oglindi. Dacă nu putem reproduce în propriile noastre creiere ceea ce gândeşte şi simte altă persoană, nu vom fi capabili să cooperăm cu ea.”[7]

Avem aşadar o definiţie a comunicării, din punct de vedere al neuroştiinţei – transmiterea cu acurateţe a informaţiei de la un creier la altul. E chiar mai mult decât un simplu dialog. Consonanţă neurală oglindeşte activitatea neurală din creierul celeilalte persoane, te ajută să fii pe aceeaşi lungime de undă cu cealaltă persoană, pentru asta e nevoie să fii prezent, să înţelegi ce spune, să asculţi şi să observi totul în detaliu.

Cele 12 strategii ale comunicării empatice recomandate de specialişti sunt: relaxarea, prezenţa, cultivarea liniştii interioare, întărirea atitudinii pozitive, reflectarea asupra celor mai profunde valori personale, accesarea unei amintiri plăcute, observarea semnalelor non-verbale, exprimarea aprecierii, vorbirea cu căldură, vorbirea rară şi succintă, ascultarea în profunzime.[8]

O comunicare empatică, implică o comunicare nonviolentă, o comunicare în care te pui în locul celuilalt, în care tu însuţi îţi cunoşti emoţiile, în care poţi să cunoşti şi să simţi emoţiile celuilalt, să-l înţelegi, să fii plin de compasiune faţă de celălalt, să răspunzi cu blândeţe, într-o formă lipsită de agresivitate, de furie, de propriile tale frustrări. O comunicare de la suflet, la suflet.

Pentru a ne clădi relaţii cu însemnătate, pline de încredere şi productive pe termen lung, e nevoie să vorbim succint, în propoziţii scurte, maxim 30 de secunde, pentru că celălalt să poată fi prezent şi atent, la ceea ce îi spunem, să vorbim rar, să ascultăm profund şi atent – ascultarea activă. Să ne arătăm aprecierea sinceră pentru celălalt şi să rămânem optimişti. Să ne observăm gândurile, dialogul interior şi să cultivăm tăcerea, liniştea interioară.

Să fim atenţi la comunicarea non-verbală a celuilalt, să-i observăm expresiile feţei, gesturile şi inflexiunea vocii, pentru a-l oglindi şi a clădi consonanţă neurală.

Deasemenea să ne concentrăm pe valorile noastre interioare, să le implicăm, atât cât putem, în fiecare conversaţie şi să rămânem relaxaţi şi cât mai prezenţi.

Cercetările ne spun că dacă ignorăm oricare dintre aceste strategii, de comunicare empatică, nonviolentă, putem să ne compromitem abilitatea de a comunica, iar riscul conflictelor va creşte.

În ceea ce priveşte prezenţa şi ascultarea, cercetătoarea şi profesoara, Amy Cuddy ne spune: “Nu-i putem asculta pe ceilalţi cu adevărat decât dacă ne dorim sincer să înţelegem ce auzim. Paradoxul ascultării este că prin cedarea puterii – puterea temporară de a fi cel care vorbeşte, afirmă, ştie – devenim mai puternici. Iată ce se întâmplă când renunţăm să vorbim, să predicăm şi ascultăm: ceilalţi pot avea încredere în noi; obţinem informaţii utile, care ne facilitează mult rezolvarea oricărei probleme de care ne ciocnim; începem să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte indivizi – şi poate, ca pe nişte aliaţi; dezvoltăm soluţii pe care ceilalţi sunt dispuşi să le accepte şi chiar să le adopte; când se simt ascultaţi, oamenii se simt mai dispuşi să asculte şi ei.”[9]

E foarte bine să conştientizăm importanţa ascultării, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte relaţia psihoterapeutică. Mulţi dintre noi ştim, teoretic asta, dar când vine vorba de practică avem probleme. În timp ce vorbeşte celălalt deja în mintea noastră, în dialogul interior, încercăm să găsim răspunsuri, întrebări, continuare, de frică să nu rămână o tăcere stânjenitoare, sau să nu părem prosti, inculţi, în faţa partenerului de dialog. În relaţia psihoterapeutică este de-o valoare foarte mare, să ştim să ascultăm, să fim prezenţi, atenţi, să ieşim din gândurile minţii noastre, care par nesfârşite. Chiar să fim acolo, pentru cealaltă persoană. Poate de aici începe o relaţionare autentică şi o tămăduire sufletească, cu adevărat. Să-l asculţi şi să-l odihneşti pe celălalt. Să fii acolo, să simtă că-l înţelegi, că empatizezi, că s-a creat între voi o alianţă. De aici poate începe schimbarea.

Deasemenea pentru construirea unor relaţii autentice şi durabile cartea “Cele cinci limbaje ale iubirii”, de Gary Chapman, recomandă cele cinci limbaje ale iubirii: primul limbaj al iubirii – declaraţiile, apoi timpul în doi, darurile, serviciile şi contactul fizic.[10]

E recomandată cuplurilor, pentru a-şi descoperi fiecare propriul limbaj al iubirii şi a crea o relaţie mai armonioasă, în care ambii parteneri să fie cu rezervorul afectiv plin. Dar aceste limbaje pot fi folosite şi cu adolescenţii, sau copiii. E încă o dovadă că se poate comunica nonviolent, armonios şi că aceste relaţii pot fi autentice şi durabile.

Maica Gavrilia vorbea cinci limbi: zâmbetul, lacrimile, atingerea, rugăciunea şi dragostea. “Cu aceste cinci limbi poţi călători în jurul lumii şi toată lumea este a ta. Îi iubeşti pe toţi la fel – indiferent de religie sau naţionalitate, indiferent de orice. Poporul lui Dumnezeu este pretutindeni. Şi niciodată nu poţi şti dacă persoana pe care o întâlneşti astăzi nu va fi sfântă mâine…”[11]  Iată, în alt context, un limbaj al iubirii autentic şi o viaţă impresionantă a Maicii Gavrilia, prin lăsarea sa în voia Lui Dumnezeu, pentru faptul că spunea “DA” la oricine şi la orice, şi călătorea în jurul lumii, cu cele cinci limbi ale iubirii. O altă Maica Tereza.

Pr.Prof.Dumitru Stăniloae spune în “Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe”, că există trei etape ale vieţii duhovniceşti: curăţirea inimii de patimi, luminarea minţii şi îndumnezeirea, sau unirea cu Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, pentru parcurgerea acestui drum, de la Chip, la asemănare, e nevoie de o legătură foarte strânsă cu Părintele duhovnic, de o relaţie terapeutica-duhovniceasca bună. Legat de partea de despatimire şi lumânare a minţii, Sfântul Simeon Noul Teolog atenționează că „frământarea multă și la vreme nepotrivită întunecă și tulbură cugetarea și scoate din suflet rugăciunea curată și căința”. Frământarea multă ne oboseşte atât fizic, cât mai ales psihic. Frământarea „aduce oboseală în inimă” și, prin această, „înăsprire și învârtoșare”, iar astfel oamenii pot ajunge la deznădejde, precum și la alte boli sau patimi descrise de Sfinții Părinți: trufia, mândria, slava deşartă, mânia, invidia, akedia, etc. De aceea avem nevoie de relaţia bună cu duhovnicul, pentru a ne ajuta în despatimire, pentru a ne lumina mintea, pentru a ne comunica voia Lui Dumnezeu şi de Sfintele Taine ale Bisericii, în special de spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Pentru acestea, Sfântul Maxim Mărturisitorul prescrie următorul tratament: „Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea, veștejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea, înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată”.  Aşadar dragostea, înfrânarea şi rugăciunea sunt ceea ce avem nevoie ca remedii.

Mintea poate fi întunecată de multele patimi şi rele obişnuinţe, astfel ca Sfântul Ioan Scărarul atrage atenția că doar „sufletul viteaz își învie mintea ucisă” (Cartea despre nevoințe). Patimile pot întuneca mintea, până la a fi “ucisă” şi de aceea e nevoie de vitejie din partea sufletului nostru, pentru a o învia, cu ajutorul Lui Dumnezeu şi a Harului Sau. Părintele duhovnic, e luminat de Har şi de Doamne, pentru a ne spune ce avem nevoie pentru curăţirea inimii, luminarea minţii şi sfinţirea noastră şi a ne da un remediu duhovnicesc potrivit noua. La fel ca un psihoterapeut, care se lasă în mâinile Domnului, care primeşte şi lucrează cu Harul, care devine o sursă de inspiraţie pentru pacienţii săi, în primul rând prin ceea ce este, apoi prin ceea ce face. Câteodată e de ajuns doar să fii, fără a face ceva anume.

Sfântul Isaac Sirul lămurește că nepătimirea nu înseamnă să nu mai simți patimile, ci să nu le mai primești (Cuvinte către singuratici). Şi putem începe asta de  la a nu mai primi gândurile rele, în inima şi mintea noastră. Pentru asta e nevoie de o trezvie maximă, de experienţă şi multă răbdare, în lupta duhovnicească cu gândurile şi patimile.

Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul (Omilia a XV-a, cap. 8), a avea inima curată înseamnă a nu judeca pe nimeni, a-i privi pe toți cu „gând nevinovat și ochi curat”. Pentru cel cu inima curată, „trebuie să devină un fapt firesc și obișnuit acela de a nu defăima pe nimeni, a nu osândi, a nu urî sau iscodi pe cineva”.  Cu ce drept să-l judec, iscodesc sau osândesc eu pe fratele sau soră mea? Poate facem asta, pentru că inima şi mintea noastră nu este curată. Pentru că 10% e realitatea şi restul sunt percepţiile noastre asupra realităţii. Proiectăm ceea ce avem şi vedem în noi, asupra celorlalţi. Deci până ce noi nu ne curăţim, cu ajutorul Domnului, nu putem să-I vedem nici pe ceilalţi buni, frumoşi, curaţi. Nu putem să vedem Chipul Lui Dumnezeu în cel din faţa noastră şi nici măcar în noi. Deci e nevoie să ne angajăm şi să perseverăm în această lucrare de curăţire a inimii de patimi, de întuneric, de luminare a minţii noastre şi de ajungere la desarvarsire, la asemănare, la unirea deplină cu Dumnezeu.

Psihologia nu ne spune ce este sufletul, deşi suntem “doctori de suflete“. Atunci cum putem să-i îndrumăm, consiliem pe ceilalţi? Ce tratăm şi pe cine? Cum putem face asta, când şi noi suntem pe drum, în cele 3 etape, de despatimire, luminare şi desăvârşire, sau poate nici nu am pornit la drum. De asta poate e necesar ca fiecare psiholog, psihoterapeut, să aibă la rândul lui un Părinte duhovnicesc, care să-l îndrume, să-l lumineze, să-i descopere voia Domnului, să se spovedească şi împărtăşească, în mod regulat. Sau cel puţin un alt psiholog mai experimentat, care a parcurs anumite etape din acest drum. Pot fi oameni care să-ţi arate calea, prin viaţa lor, prin ceea ce sunt, prin ceea ce Doamne îţi comunică prin ei.

Ce este sufletul?

Definiția sufletului dată de Sfântul Ioan Damaschin arată că acesta este o substanță vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală. (Dogmatică, Cartea a doua, capitolul XII).

Sufletul se află în relație cu Dumnezeu, împărtășindu-se de energiile dumnezeiești, scrie Cuviosul Nichita Stithatul (Despre suflet). Deci am putea spune că prima relaţie pe care o avem de la creaţia noastră este cea cu Dumnezeu, şi poate cea mai importantă din viaţa noastră, deşi posibil să negăm, sau să nu conştientizăm. Apoi urmează relaţia cu familia, cu prieteni, cu părintele duhovnic, cu psihoterapeutul, etc. Lumea noastră este plină de relaţii.

Cel mai lung studiu arată că cel mai bun predictor al fericirii noastre este calitatea relaţiilor din viaţa noastră. Studiul Harvard al dezvoltării adulților ar putea fi cel mai lung studiu efectuat vreodată despre viața adulților. Timp de 75 de ani, s-a urmărit viețile a 724 de bărbați, An după an au fost întrebați despre munca lor, despre viața de acasă, despre sănătate, și desigur au fost întrebați pe parcurs fără a ști cum avea să li se desfășoare viața.  Cam 60 din cei 724 de bărbați de la început sunt încă în viață, încă participă la studiu, majoritatea având peste 90 de ani. Iar acum s-a început a se studia cei peste 2000 de copii ai acestor bărbați. Cel mai clar mesaj al acestui studiu, lung de 75 de ani, este acesta: relațiile bune ne mențin mai fericiți și mai sănătoși. S-au concluzionat trei mari lecții despre relații.

Prima e că legăturile sociale ne fac bine și că singurătatea ucide. Se pare că oamenii cu legături sociale mai bune cu familia, prietenii, comunitatea, sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult decât cei cu legături mai slabe. Așa că a doua mare lecție învățată e că nu contează doar numărul de prieteni sau dacă ești sau nu într-o relație stabilă, ce contează este calitatea relațiilor tale apropiate. A trăi în conflict e foarte dăunător sănătății noastre. Căsniciile cu conflicte mari, de exemplu, fără prea multă afecțiune, se dovedesc a dăuna mult sănătății, mai mult chiar decât divorțul. A trăi în relații bune și calde este protectiv.

A treia mare lecție despre relații și sănătatea noastră e că relațiile bune nu ne protejează doar corpul, ne protejează și creierul. Practic faptul de a te afla într-o relație unită și stabilă cu cineva, la 80–90 de ani, oferă protecție. Oamenii în astfel de relații, care simt că se pot baza cu adevărat pe celălalt la nevoie, au memoria bună un timp mai îndelungat. Oamenii aflați în relații în care simt că nu pot conta pe celălalt, aceia vor resimți mai devreme un declin al memoriei.

Ce este relaţia terapeutică?

Prin relaţie terapeutică se înţelege, în general, legătură ce se stabileşte între psiholog/psihoterapeut şi clientul căruia îi acordă asistenţă (consiliere, psihoterapie). Se apreciază că importanţa calităţii pozitive a acestei relaţii este foarte mare – o bună relaţie între terapeut şi client are capacitate vindecătoare prin ea însăşi. Dacă relaţia terapeutică este armonioasă, clientul poate construi relaţii sănătoase şi în afara acesteia (având deja un model). Orice terapie de succes are la bază o relaţie terapeutică puternică şi autentică.

Rezultatele a peste 20 de studii de meta-analiză, au fost redefinite în câteva concluzii științifice, cu implicații majore atât pentru psihoterapeuți cât și pentru clinicieni (Norcross, 2011).

 

  • Relația terapeutică are o contribuție consistentă și substanțială în recuperarea clientului în toate tipologiile de psihoterapii studiate (ex. terapia psihanalitică, terapia cognitivă, terapia comportamentală, terapia sistemică);
  • Relația terapeutică contribuie la procesul de recuperare a clientului la fel de mult ca și metoda specifică de tratament (psihoterapie);

 

Referindu-se la psihoterapeuţi Dr.Irvin Yalom spune, în cartea sa “Darul Psihoterapiei”:Ei trebuie să stabilească cu pacientul o relaţie caracterizată prin autenticitate, respect pozitiv necondiţionat şi spontaneitate.[12] Asta am observat şi eu, e foarte importantă relaţia terapeutică, respectul şi încrederea reciprocă. “Jung scria în autobiografia sa despre unicitatea lumii interioare şi a limbajului fiecărui pacient, unicitate care îi cere terapeutului să inventeze un nou limbaj terapeutic pentru fiecare pacient. Trebuie urmărit activ exact opusul uniformizării: terapeutul trebuie să se străduiască să creeze o terapie nouă pentru fiecare pacient. Terapeutul trebuie să-i comunice pacientului ca cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă împreună este să construiască o relaţie care va deveni ea însăşi agentul schimbării.”[13] De multe ori am observat în practica clinică rolul pe care îl are relaţia terapeutică, în declanşarea dorinţei de schimbare a pacientului. Şi mai ales adaptarea tehnicilor psihoterapeutice, astfel încât să i se potrivească pacientului, să fie eficiente şi să nu fii rigid ca şi psihoterapeut, în a aplica aceleaşi tehnici şi modele cu toţi pacienţii, e foarte importantă flexibilitatea şi adaptarea, crearea unei terapii noi, personalizată, pentru fiecare pacient. “Sarcina mea este să înlătur obstacolele care le blochează pacienţilor calea…restul va veni de la sine, prin forţele autorealizării, existente în pacient.”[14] Câteodată e nevoie doar să îl ajuţi pe pacient să constintizeze ceea ce îl blochează.

Recomandări de la Dr.Yalom, din cartea sa “Darul Psihoterapiei” pentru psihoterapeuţi şi îmbunătăţirea relaţiei terapeutice: “înlătură obstacolele din calea dezvoltării personale; evită diagnosticile, psihoterapeutul şi pacientul sunt ca şi tovarăşi de drum; implică pacientul; fii încurajator; priveşte pe fereastra pacientului – fii empatic; învaţă-l pe pacient să fie empatic; pacientul trebuie să conteze pe tine; recunoaşte-ţi greşelile; creează o terapie nouă pentru fiecare pacient;  profită de toate ocaziile pentru a învăţa de la pacienţi; fii aici şi acum şi analizează problemele aici şi acum; foloseşte-ţi propriile sentimente ca sursă de informaţii; fii transparent; oferă feedback în mod eficient şi cu delicateţe; vorbeşte despre moarte; vorbeşte despre sensul vieţii; ajută pacienţii să-şi asume responsabilitatea; nu lua decizii în locul pacienţilor;” Sunt câteva puncte actuale, aduse din experienţa vastă şi din terapia cu foarte mulţi pacienţi, ai Dr-lui.Yalom, la care să fim atenţi, să le practicăm şi/sau validăm după caz.

“Relaţia terapeutică trebuie să genereze – un sentiment de siguranţă, dar nu de siguranţă deplină.”[15] “Cunoaştem deja faptul că siguranţa afectivă constituie unul dintre elementele cheie care fac ca psihoterapia să fie atât un proces vindecător, cât şi unul de creştere.”[16] O terapie eficientă e cea în care te simţi în siguranţă, în care poţi să te deschizi, poţi să descoperi în tine imboldul spre schimbare, spre a fi un om mai bun, spre găsirea resurselor necesare creşterii, spre găsirea sensului şi a motivaţiei, spre conştientizarea valorilor importante pentru tine.

“Pe măsură ce terapeutul şi pacientul încep să se cunoască unul pe celălalt prin intermediul relaţiei lor, ambii încep să se cunoască pe sine mai intim şi, tocmai de aceea, acest concept pe care îl numim tratament evoluează.”[17] “În psihoterapie, eliberarea sentimentului de bucurie, bucuria de a fi “toate manifestările sinelui tău” este în sine o realizare.”[18]

“Deşi rezistenţa opusă de către client poate părea un impediment în calea schimbării, ea constituie de fapt, elementul central care declanşează schimbarea în psihoterapie. Să fii terapeut înseamnă să-ţi menţii constant echilibrul la limita delicată dintre stabilitate, flexibilitate, rigiditate şi schimbare.”[19]

“Calitatea relaţiei terapeutice este vitală pentru succesul oricărei forme de terapie. Ataşamentul sigur faţă de terapeut activează, de asemenea stimuli – cheie ai neuroplasticitatii, cum ar fi scăderea nivelului de cortizol care inhibă funcţia hipocampului, sinteza de proteine şi învăţarea de lucruri noi. Minţile noastre sunt, de asemenea, mai apte pentru schimbare atunci când se conectează la alte minţi.”[20]

“Teoria rogersiana se concentrează pe căldura, acceptare şi feed-back pozitiv necondiţionat, minimizând astfel nevoia clientului de a aborda o atitidine defensivă şi maximizând expresivitatea, nevoia de explorare şi capacitatea de asumare a riscurilor. Prin orientarea terapeutică propusă de el, Rogers nu încerca să rezolve în mod specific problemele, ci să-i ajute pe clienţi să devină cât se poate de conştienţi de propriile gânduri şi emoţii.”[21]

Asta am observat şi eu din practica clinică psihoterapeutică, atât în cadrul psihoterapiei individuale, familiale sau de grup, atunci când terapia se concentrează pe deschidere, căldură, acceptare, angajament reciproc, feed-back, relaţia terapeutică se construieşte mult mai uşor, mai rapid şi mai eficient şi are o durată mare in timp, se sudează o adevărată alianţa terapeutică.

 “Devenind doctor de suflete, foloseşte orice mijloc de vindecare, ca să iei folos şi pentru propria mântuire prin folosul adus celorlalţi, făcând toate spre slava Lui Dumnezeu, şi în felul acesta vei fi slăvit şi tu de Dumnezeu.” [22] Aşa cum spune Pr.Filoteu Faros, atunci când ajuţi pe celălalt, te ajuţi pe tine, îţi foloseşte şi ţie, îţi dă un sens şi îţi aduce împlinire.

Pr.Filoteu Faros recomandă să evităm repetarea cuvântului “înţeleg”, sau încurajarea în grabă şi cu uşurinţă, cât şi înţelegerea strict intelectuală, care e sterilă dacă nu e însoţită de înţelegerea afectivă.

“Măsura psihoterapiei depinde de măsura psihoterapeutului, iar măsura acestuia depinde de măsura omeniei din el.”[23] Cu cât te străduieşti să fii tu un om mai bun, un terapeut mai bun, având nişte valori înalte, cu atât oamenii sunt mai atraşi spre tine, au mai multă încredere şi deschidere. “Ascultarea este elementul fundamental al dialogului pastoral/psihoterapeutic şi abilitatea de ascultător a preotului/terapeutului este o caracteristică a aptitudinii pentru dialog.”[24] Aşa cum am mai arătat, ascultarea joacă un rol fundamental în comunicare şi în relaţia terapeutică.

 

Concluzii

 

Am încercat o abordare interdisciplinară a comunicării, din perspectiva neuroştiinţifică, teologică şi psihologică. Din punctul de vedere duhovnicesc, cu exemplificări din Sfinţii Părinţi, sau Biblie şi ştiinţific, din diverşi autori şi studii. Am arătat ce este comunicarea nonviolentă, strategii empatice de comunicare, felul în care cuvintele îţi modelează creierul, importanţa prezenţei şi a ascultării, am descris pe scurt cele cinci limbaje ale iubirii şi felul în care Maica Gavrilia folosea cele cinci limbi ale iubirii, indiferent de ţara sau oamenii pe care îi întâlnea.

Apoi am încercat o definiţie a ceea ce este sufletul şi relaţia terapeutică, cu exemple din diverşi autori şi cărţi.

Tema abordată, comunicarea nonviolentă şi relaţia terapeutică, este una actuală, atât în aria comunicării, ca dovadă şi numeroasele cărţi bestseller, foarte bine documentate, cu numeroase studii în spate, cu multă experienţă şi exemple concrete – studii de caz, din aceste domenii, care aduc o perspectivă nouă, a folosirii unui limbaj plin de compasiune, înţelegere şi empatie, în ceea ce privesc relaţiile noastre interpersonale, dar şi relaţia cu noi înşine, unde suntem cei mai aspri judecători ai noştri şi de aceea e bine să fim mai înţelegători cu noi, mai atenţi şi mai prezenţi, în privinţa cuvintelor folosite; cât şi în psihologie, unde se actualizează relaţia psihoterapeutică, mereu cu noi perspective, corelate de exemplu cu neuroştiinţa, pe măsură ce ştiinţa progresează şi sunt descoperite lucruri noi despre creier, despre cum funcţionăm şi despre cum putem susţine o relaţia terapeutică mai eficientă, mai empatică, mai plină de înţelegere şi compasiune, care să fie un imbold important spre transformare interioară şi schimbare.

În concluzie, e foarte important felul în care comunicăm şi în care relaţionăm, aşa cum spune şi studiul de la Harvard, că putem fi mai fericiţi şi mai sănătoşi, dacă avem o calitate a relaţiilor bună. Ca să avem relaţii bune, sau calitate în relaţii, e nevoie să reînvăţăm să comunicăm, atât la nivel individual, interpersonal, cât şi la nivel psihoterapeutic şi chiar duhovnicesc. Trebuie să reînvăţăm să comunicăm cu Dumnezeu, să ne reîntoarcem la memoriile originii, în care era un dialog continuu cu Creatorul noastru şi o relaţie vie, adevărată. Dacă ne reamintim asta, putem avea din nou un dialog autentic şi viu, cu Doamne, cu semenii noastri, cu toată natura şi cu tot Cosmosul.

 

 

Pentru orice fel de intrebari sau ajutor pe partea de consiliere psihologica/psihoterapie, ma puteti contacta aici:

Psiholog Anca Revnic

Contact: ancaclujro@yahoo.com

FB: Anca Revnic (Psiholog)

 

[1] Pr.Dumitru Staniloae, M.A.Costa de Beauregard, Mica Dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, trad.Cornelia Ica jr, Ed.Deisis, 2007, pp.166-167.

[2] Coordonator Adrian Lemeni, “Apologetica” volumul 2, Editura Basilica, Bucuresti, 2014; Pg.230-231

[3] Marshall B.Rosenberg, “Comunicare nonviolenta”, Casa editoriala Ponte, 2014; pg.25

[4] Marshall B.Rosenberg, “Comunicare nonviolenta”, Casa editoriala Ponte, 2014; pg.30-31

[5] Pr.Prof Dumitru Staniloae, ”Chipul Nemuritor al Lui Dumnezeu”, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, anul 2013; pg.148

[6] Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, “Cuvintele iti modeleaza creierul”, editia a doua, Editura Curtea veche, 2019; pg.15

[7] Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, “Cuvintele iti modeleaza creierul”, editia a doua, Editura Curtea veche, 2019; pg.106-107

[8] Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, “Cuvintele iti modeleaza creierul”, editia a doua, Editura Curtea veche, 2019; pg.17

[9] Amy Cuddy, “Prezenta”, Editura Publica, 2016; pg.96-99

[10] Gary Chapman, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Editura Curtea veche, 2019; pg.

[11] Maica Gavrilia – Asceta Iubirii”, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014;

[12] Irvin D.Yalom, “Darul Psihoterapiei”, Editura Velant, Bucuresti, 2011; pg.45

[13] Irvin D.Yalom, “Darul Psihoterapiei”, Editura Velant, Bucuresti, 2011; pg.46

[14] Ibidem, pg.17

[15] Daniel Sigel, Marion Solomon, “Cum se schimba oamenii – Relatiile si neuroplasticitatea in psihoterapie”, Editura Herald, 2020; pg.27

[16] Ibidem, pg.29

[17] Ibidem, pg.31

[18] Ibidem, pg.59

[19] Ibidem, pg.71

[20] Ibidem, pg.75

[21] Ibidem, 75-76

[22] Pr.Filoteu Faros, “Dialogul in psihoterapia ortodoxa”, Editura Sophia, 2010; pg.24

[23] Ibidem, pg.58

[24] Ibidem, pg.66

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *