Constantin Dimo Kirov – Parintele trandafirilor

Între Stara Pla­ni­na şi Sredna Gora se află o vale îngustă,  încărcată de istorie, de o frumuseţe nemaivăzută, mai ales în lunile mai şi iunie, când plantaţiile  de trandafiri înfloresc. Am po­posit la Biserica „Sfântul Ilie” din oraşul Ka­zan­lâk – capitala Văii Tran­da­fi­rilor din Bul­ga­ria, unde am stat de vorbă cu părintele  Con­stantin Dimo Ki­rov, un vrednic slujitor al lui Hris­tos din acest oraş.

Părinte Constantin, locuiţi aici, pe Valea Trandafirilor, ca într-un rai…
Iubite frate, adevărat, însă raiul pe pă­mânt este Biserica lui Hristos. Aceşti trandafiri din frumoasa Vale a Trandafirilor, dacă îi replantăm în altă parte, nu mai au aceeaşi mireasmă îmbătătoare, iar ulei nu mai produc deloc. Astfel şi creştinul, câtă vreme stă în raiul Bisericii, are nădejde de mântuire, altfel… aparenţe.
Frumoasă comparaţie. Este totuşi veche cultivarea trandafirilor pe aceste meleaguri?
De pe vremea turcilor. Bulgarii cu legu­me­le, cu florile… Mai trist este la noi acum, după perioada comunistă, în privinţa vieţii duhovniceşti: doar 5 biserici ortodoxe în Kazanlâk, la peste 65 000 de locuitori! Am auzit că în România lucrurile merg mai bine.
De ce nu şi în Bulgaria?
Istoria noastră este mult mai complicată. Turcii. Am fost paşalâc. Apoi ne-am pro­cop­sit şi cu pomaţii (bulgari turcizaţi), care sunt şi pe aici, iar după ieşirea din comunism ne-am pomenit cu o schismă bisericească, după ce mai avusesem una ce a durat mai bine de o jumătate de secol de la prăbuşirea Im­periului otoman. După căderea comunis­mu­lui, în primul an, noii veniţi la putere au creat o schismă în Biserică, cu scopul de a ţine Bi­serica sub control. Oamenii nu au mai ştiut ce să creadă. În perioada comunistă, în multe cimitire, nu se mai puneau nici cruci la morminte…
Şi totuşi aţi reuşit să adunaţi mulţi tineri în jurul sfinţiei voastre. Sunteţi un preot al ti­nerilor. Care este secretul?
Meseria mea iniţială a fost cea de pictor. După 1990, împreună cu părintele Petăr Ţankov de la această biserică, am început să adunăm oameni, mai ales tineri, pentru a le prezenta valorile nemuritoare ale sfintei noastre Ortodoxii. Eu nu eram preot, aşa cum v-am spus, însă ţineam aici un cerc de pictură şi le vorbeam oamenilor de­spre Dumnezeu. La început aceştia erau sceptici şi gândeau că noi prezentăm nu ştiu ce idealisme fără acoperire, însă am continuat să cântăm la strană şi să stăruim în această activitate, până când am constituit un nucleu…
Când v-a venit de fapt gândul pre­oţiei?
S-a întâmplat firesc, deoarece aceşti oameni au avut încredere în mine, şi pe când urmam Facultatea de Teologie la Veliko Tîrnovo (a doua facultate), în anul IV, m-am hotărât să devin preot. Acum, mă ocup în continuare de tinerii de la această biserică, cu hramul Sfântul Ilie, din Kazanlâk, însă sunt preot şi la o biserică dintr-un sătuc din apropierea oraşului, unde m-am şi stabilit, căci oamenii, sărmanii, duceau lipsă de Sfânta Liturghie. Mă pregătesc, de asemenea, să slujesc într-un Paraclis al spi­talului orăşenesc, pentru bolnavii de acolo.
Deci v-aţi apucat să desţeleniţi pământul şi să cultivaţi cea mai frumoasă floare – sufletul?
Atâtea daruri sfinte are Biserica lui Hristos şi e mare pă­cat ca aces­tea să se irosească. Dacă luăm numai Taina Sfântului Maslu. Noi avem obiceiul să ne interesăm unii de alţii şi să ne rugăm împreună, când cineva se află într-o situaţie gravă. Un tânăr, de curând, a fost vindecat de scleroză – îşi pierduse aproape în totalitate memoria, de un an de zile. Am făcut mai multe Sfinte Masluri pentru el, ne-am rugat cu toţii, şi prietenul nostru s-a vindecat în chip minunat, deşi doctorii îi spuseseră că nu mai este posibil să-şi revină. Părinţii, de bucurie, au venit la biserică şi au aprins peste 200 de lumânări. Un alt caz care s-a întâmplat în biserica noastră este cel al unui băiat bolnav de cancer limfatic. Am plecat peste 50 de credincioşi la Mănăstirea Rila şi am făcut un Maslu acolo, lângă racla cu moaştele Sfân­tu­lui Ioan de Rila. Tânărul nu a fost la mă­năs­tire, însă Maslul s-a făcut pentru el. Ne-am rugat cu toţii să se tămăduiască. Sfântul Ioan de Rila l-a tămăduit pe deplin. Vă spun despre acest obicei de a ne ruga îm­preună, pentru unul dintre noi aflat la greu… Plecăm de la lu­crurile acestea fi­reşti, stăm de vorbă cu oa­me­nii, îi aju­tăm cu ce putem, însă ajutorul cel ma­re vine de la Dum­nezeu. Cu cât ne apro­piem de Dum­ne­zeu, cu atât sun­tem mai fericiţi, in­diferent de ceea ce se în­tâm­plă în jurul nostru.
Este cunoscută în lume sărbătoarea tran­da­firilor care are loc aici între 1-5 iunie. Ce ne puteţi spune despre acest eveniment?
Este un fes­tival la ca­re vin turişti din toată lu­mea. Se prac­tică cu acest prilej şi anu­mite jocuri pă­­gâne. Unul dintre ele are pretenţia de a izgoni du­hu­rile necu­rate din casele oa­menilor, însă semnificaţia acestor jocuri şi practici pre­creştine s-a pierdut, din pă­cate, în ma­­re măsură. Ţa­ra vrea să a­tragă cât mai mulţi tu­rişti. Se cân­tă multă mu­zică tradi­ţio­nală…
Muzică ce sea­mă­nă cu muzica bi­se­ricească…
Da. Muzica noas­tră populară sea­mă­nă cumva cu glasul al 6-lea bi­seri­cesc. Influenţele sunt mul­te. Prin părţile aces­tea, în oraşul Sliven, s-a născut şi ma­rele psalt Anton Pann, creator de muzică bise­ri­ceas­că la dvs., în România.
Ar mai trebui a­mintit şi Şte­fa­na­che Popescu, un alt ma­re crea­tor de psal­ti­chie care a trăit şi a creat în Ro­mâ­nia, dar care s-a năs­­cut chiar aici la Ka­zan­lâk, în mijlo­cul Văii Tranda­firilor…
Da, se pare că străvechea mu­zică bise­ricească s-a prins în­tr-o tainică sim­­fonie cu tran­dafirii.
Ce alte mo­tive cre­deţi că-i de­ter­mină pe ti­neri să pre­fe­re această bi­serică?
Sfinţenia lo­cului, aşa cred eu. Bi­se­rica nu este mai veche de 200 de ani, însă în anul 1877, pe 4 august, a avut loc în curtea bisericii un mare masacru, unde a curs mult sânge creştinesc. Turcii au distrus gardul şi au început îngrozitorul masacru asupra celor care se baricadaseră aici. Era război. Sunt multe oseminte în curtea bisericii. Spe­răm să renască credinţa pe aceste locuri.
Am văzut mormântul căpeteniei trace, nu departe de aici. Credinţa în viaţa veşnică exista de multă vreme pe aceste locuri… S-a scris mult despre funcţia psihopompă, de călăuzitor al sufletului în lumea de dincolo, a Cavalerului Trac…
Exista, însă Hristos, Dumnezeul Cerului şi al pământului, a luminat calea de urmat către ea, prin poruncile Sale, prin Harul Său, prin Crucea Sa biruitoare. Fie să o dobândim şi noi pe aceasta şi să ne învrednicim de lumina neîn­se­rată a Învierii!
Vă mul­ţu­­mim, prea­cu­cer­nice pă­­rinte!