Conversând cu ispita

La fel cu sufletul păcătos, ispita este duală. Dar ea nu este suflet, ci doar o grefă simili anima, care poate să adere înşelând, divizând, îmbolnăvind un suflet adevărat. Asta se întâmplă numai dacă acela nu este treaz s-o respingă, ci intră în conversaţie cu ea. Dacă petrece puţine clipe în interior, cu sine. Dacă nu şi-a stabilit cu claritate limitele, hotarul de unde nu mai este el însuşi, ci tot ce ar vrea alţii să fie.

Acolo, în spaţiul acela de neclaritate, ispita poate lovi.

 

Doamne, sunt ultimul om. Începe postul, dar îmi dau seama că sunt capabilă să fac iarăşi păcate pe care le credeam şterse complet din repertoriul meu. Şi astfel, interesându-mă prea mult de lume, mă trezesc că şi de Tine mă îndepărtez. Îi sacrific exact timpul rugăciunii celei mai lungi şi mă lipsesc nepăsătoare de darurile cu care Tu mă împodobeai, la sfârşitul ei. Ce poate să-mi dea lumea mai de preţ în locul bucuriei de a fi cu Tine?

E ca şi cum, în loc să alerg la icoană, aş sta să culeg dintr-un articol vechi căciulile lui „ă”. Deşartă recoltă a dualităţii mele, nemernică dovadă a unui alt gen de frivolitate. Este adevărat că ispita nu se înfăţişează ca în trecut, sub forma aceluiaş măr roşu, chemând să fie muşcat. Este mai subtilă. Cel trimis să mă încerce s-a documentat îndelung: oare cu ce mă poate pierde?

 

Percep cazanul tentaţiei plasat undeva în exterior şi îl ating în treacăt, uimindu-mă de fierbinţeala lui, de rotunjimea paradoxală, de faptul că nici măcar n-are nevoie să se sprijine de pământ. E limpede că nu este creat din lumea aceasta, nu se supune legilor fizicii, este importat din tărâmul invenţiilor diavoleşti. Nu mai are însă prospeţimea cromatică a mărului, este negru ca o tumoră. Pe cine poate ispiti să-l vrea? Doar fiindcă se află pe spaţiul unei farmacii?! Înţeleg, curând va începe să spună (ca din tratatele lui Freud):

-Clocotul meu îţi va face bine, este terapeutic! Uite cheiţa înflorată, ţi-am lăsat-o pe pervaz. Hai vino să te arunci!

 

Pe urmă, dacă nu te convinge, va folosi opusul, adică:

– A te jertfi pentru celălalt este o nobleţe. Poţi intra aici să stingi clocotul iadului, poţi salva…

Iată cea mai limpede ilustrare a dualităţii. Ispita o conţine adesea, pentru că ea este de la cel dezbinat. Conversând-o, n-ai să găseşti soluţii de scăpare, ci numai alte variante ale aceleiaşi propuneri. Păcatul începe cu privirea, cu interesul, cu dorinţa de a-i da târcoale.

-Pleacă, pleacă de-acolo, de ce eşti curioasă şi te uiţi? se roagă Îngerul de noi.

Oricum, fructul cel negru, căzănelul aberaţiei este exterior, pe când Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, înlăuntrul meu… vreau să cred. Merită să dezvoltăm interioritatea, refuzând extravertirea la care ne îndeamnă lumea.

 

Şi doar Îngerul m-a prevenit:

-Nu mai lăsa mintea să pălăvrăgească, ochiul să rătăcească! Glasul Domnului, ca să se facă auzit în inimă, are nevoie de pagina albă a tăcerii tale. Mintea are o mare sprinteneală de corelaţie, nu intra în atingere cu orice informaţie, alege-ţi lecturile măcar…

Devoram cândva, ca mulţi colegi de generaţie, orice nouă traducere din Freud. Înţeleg acum pe ce se baza succesul acestor cărţi: psihanaliza lui flatează duhul lumii, oferă scutiri pentru nevoinţele din care s-ar naşte bucuria iubirii şi slujirii aproapelui, neagă necesitatea jertfei zilnice. A te folosi de celălalt pentru plăcere, a-l transforma în instrument terapeutic, asta recomandă el, cu multă iscusinţă.

 

O doamnă psiholog susţinea la televizor ce „traumatizantă” poate fi pentru copilul de şase săptămâni cufundarea în apa botezului. În schimb sexul precoce da, şi Freud îl recomanda, ca leac pentru isterie…

N-ar trebui să intrăm în atingere, pe cât e cu putinţă, cu duhul lumii, oricâte vindecări ne-ar promite. Eu ştiu un singur Tămăduitor, de sfaturile Lui ascult. Nu intru în altă „farmacie”.

Ispita începe în zori, prin uşurinţa cu care transformăm în urgenţă orice banală îndeletnicire şi ne ocupăm sârguincios de ea, tot amânând rugăciunea.

 

Deşi toţi am vrea să arătăm ca heruvimii, nu lepădăm grija cea lumească, cea care se hrăneşte cu timpul închinării noastre… când rugăciunea exprimă interiorul nostru cel mai de preţ! Acolo putem aşeza, nu doar bucuria cea de toată ziua, ci şi tristeţea de moarte pentru păcatele în care suntem gata să cădem, conversând frivol cu ispita, corectând-o neesenţial: cât pe un text în lucru, pe care, în cele din urmă, îl vom putea arăta tuturor.

 

 

Elena Frandes