LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Crăciunul copilăriei

Share

Cât de frumoase erau sărbătorile în vremea copilăriei noastre şi câtă pace şi bucurie aduceau cu ele! Peste tot plutea acel duh de sfinţenie care ne umplea sufletele chiar dacă „fiara roşie” îşi lăţise hotarele şi înghiţea pe rând zestrea spirituală şi mult-puţina agoniseală a omului. Noi, copiii nu realizam prin ce greutăţi treceau părinţii căci ei se străduiau în limita posibilităţilor să ne asigure cele necesare traiului. N-am avut niciodată jucării sau pom de Crăciun dar aveam alte bucurii care compensau celelalte lipsuri. Aveam loc şi ştiam să ne jucăm. Ţin minte mai ales Crăciunul pentru că participam la toate pregătirile şi la sărbătoarea în sine.

Era ca un ritual. In Ajun mama se scula „cu noaptea-n cap”, frământa şi cocea colăcei pentru colindători. Apoi din aluat dulce modela ingeraşi, porumbei, făcea susan şi le cocea.

Dimineaţa de Crăciun, după ce sărutam mâna părinţilor, tata ne dădea un bănuţ iar mama câte un îngeraş şi un porumbel pe care bineînţeles nu-i mâncam pentru că nu simţeam nevoia. Erau atât de frumoşi că nu mă mai săturam privindu-i!

Abia aşteptam să vină seara de colindă. Ne pregăteam din timp, repetam acelaşi fragment din colindul pe care îl auzisem de la cei mari, un colind vechi, lung în care se unea Naşterea cu Jertfa, înmănunchind în cântec viaţa Mântuitorului:

„Ǎsta-I Cel Prealăudatu

Volerum şi flori de măr

Îngerii îi cere sfatu

Sfătuiesc Dumnezeirea

Cum să zidească zidirea

Zidirea Ierusalimu

Care noi o pomenimu…”

Nici nu trecea bine amiaza şi porneam pe lapoviţă, pe burniţă, prin noroi sau prin zăpadă – nu conta, chiar dacă ne zgribuleam noi tot umblam cu colinda. Cântam tare aşa cum ne învăţaseră acasă şi aveam o formulă de început: ”Gazdă frumoasă, boieri d-voastră, ne daţi voie să colindăm?” Aşteptam răspunsul şi colindam iar când ajungeam în locul unde spuneam:

„Dati-mi voi treizeci de arginţiu

Că vi-L dau să-L răstigniţiu …”

începea să-mi tremue vocea şi abia reuşeam să zic:

„Ei treizeci de arginţi au datu

Pe Iisus ei L-au luatu

La Golgota L-au suitu

Pe Cruce L-au răstignitu …”

Era un amestec de tristeţe şi bucurie care accentua importanţa momentului şi trecea ca un fior prin inimile noastre vestea că Iisus a venit în lume ca să se jertfească pentru noi.

Când se însera eram deja acasă şi în timp ce mama trebăluia în bucătărie tata ne povestea despre Iisus, despre Maica Domnului, despre Sf. Petru etc. Candela ardea sub icoane şi Sf. Nicolae de care aveam puţină teamă pentru că în preajma lui se afla uneori o vărguţă, ne privea sever vrând parcă să se asigure că totul este aşa cum trebuie să fie. Atunci am învăţat religie, într-o vreme când cuvintele: Dumnezeu, icoană, anafură, Hristos, biserică erau rostite în batjocură sau sub formă de înjurătură.

Apoi noaptea tata se îmbrăca în Moş Crăciun. Am aflat asta mai târziu de la o soră mai mare care, iscoditoare cum era, i-a recunoscut ghetele. Îşi punea pe dos un cojoc lung din blană de oaie care scăpase de mâinile hrăpitoare ale comuniştilor, mănuşi, barbă de lână şi venea cu sacul. Aşteptam lângă fereastră ca să auzim cum bate şi repetam în gând toate poeziile şi cântecele învăţate. Între timp, mai venea la fereastră câte un frate mai mare cu o tărtăcuţă în care punea o lumânare aprinsă ca să ne sperie. În sfârşit, venea Moşul. După ce bătea cu toiagul în uşă intra, saluta şi ne lua pe rând: ”Ai fost cuminte? Ia să văd ce ştii!” După reprezentaţie scotea din sac ceva de păcăleală — un obiect fără nici o legătură cu sărbătoarea sau cu vârsta noastră şi după momentul de consternare ne înmâna darul cu sfaturile de rigoare.

Nu ştiu cum reuşea mama cu bani puţini, având o casă de copii să coasă, să ţeasă, să împletească pentru fiecare hăinuţe noi fără să ne dăm seama că le face pentru noi. Îmi amintesc insă că adormeam în sfârâitul fusului şi dimineaţa tot în sfârâitul fusului mă trezeam şi pe mama o vedeam tot acolo, stând pe marginea patului şi torcând pe întuneric. Muncea mult şi dormea puţin. Se bucura, se întrista, se îmbolnăvea, adesea plângea. Dar casa era casă, masa era masă şi toate se aflau în cea mai bună rânduială.

Ne-a insuflat respect pentru Biserică, pentru cei vârstnici, ne-a arătat că tradiţia şi obiceiurile strămoşeşti pot fi duse mai departe, chiar dacă trăieşti în sărăcie.

Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up