LOADING

Type to search

Cred că în rai vor intra doar oameni buni

Ortodoxie si traire

Cred că în rai vor intra doar oameni buni

Share

Pr.

 

Gheorghe

 

Coltea

 

 

Cuvintele „Hristos a Înviat” sunt cel mai frumos strigăt de bucurie al Creaţiei- asemenea primului ţipăt al copilului- care ieşind din pântecele mamei sale- dă semnalul trecerii din nefiinţă la fiinţă – aprinzând pe chipul mamei torsionat de durerile naşterii, cea mai frumoasă lumină îngemănată cu zâmbetul care mărturiseşte că „a meritat” şi că „totuşi se poate”.

 

Dumnezeu e atât de aproape încât nu-L vedeţi- deoarece privirea vă este aţintită prea departe iar unghiul dintre inimă şi raţiune e prea mare.

 

Toate, cele bune, nobile, frumoase, luminate si placute, au ca in oglinda, reflexie in cer iar cele rele, natangi, urate, intunecate si amare, au ca in oglinda, reflexie in iad. De aceea tot ce facem bun vine dinspre Cer, se face pe pamant si se intoarce in Cer.

 

Ai grija, cum Imi faci casa, caci fiecare caramida a ta are reflexia ei in Rai, fiecare linie si fiecare culoare pe care mi-o vei da, Eu o voi pune la casa ta in Rai, iar cand vei inceta a sluji in ceea ce ai facut pe pamant voi cere, Ierarhului tau, transfer in Cer.

 

Înţelege că suntem călători în acelaşi autobuz existenţial şi că vom coborî în aceeaşi staţie. Nu te încrede în hainele de pe tine, nu nădăjdui în geanta compartimentată, de multe ori, degeaba, nu strânge în mâini marginea biroului, nu iţi băga în buzunarul de lângă inimă cardul, fii sigur că staţia e aceeaşi.

 

Avem la îndemână mijloace moderne de propovăduire care, nu doar că nu trebuie neglijate ci, trebuie folosite agresiv (în înţeles nobil al cuvântului). Cred că şi sfinţii Apostoli ar fi folosit orice mijloc, civilizat şi moral, pentru a-L vesti lumii pe Hristos. Papirusul, de odinioară, era produsul ştiinţei şi tehnologiei vremurilor respective- astăzi avem mijloace electronice- în special internetul- şi cred că la Judecata de Apoi- Dreptul Judecător ne va întreba: cum şi cui M-aţi vestit- iar noi, nevolnici şi nevrednici şi restricţionaţi la inimă  şi la minte, vom spune: -ştii Doamne, eu am citit oamenilor în latină şi în greacă- ca să nu-i smintesc- iar Dumnezeu ne va spune: -Eu am binecuvântat şi am luminat mintea voastră care a urcat din descoperire în descoperire, v-am chemat să pătrundeţi Taina Creaţiei pentru a mă descoperi pe Mine,v-am dat mijloace, mai înainte aşezate de Mine în creatie, ca şi legile primordiale, pe care să le descoperiţi, atunci când Eu voi crede de cuviinţă, pentru a vă fi folositoare- iar voi aţi folosit aceste minunate daruri ale Mele pentru a vă înmulţi păcatul ca pe o avuţie:- pornografia, goliciunea trupului, poftele diabolice, închipuirile deşarte, mândria şi gloria aducătoare de moarte- egoismul, invidia, lăcomia şi blasfemia.

 

Odinioară prescura era frământată, în covată, cu mâinile- după ce grâul era măcinat pe piatra rotită de şuvoiul de apă- după ce era cules cu secera şi legat în snopi, după ce era treierat cu copitele boilor, după ce sămânţa era aruncată, cu mâna, din sacul legat de gâtul ţăranului care mai înainte a ţinut de coarnele plugului- şi era binecuvântată şi se prefăcea în Hristos Mântuitorul; oare dacă pământul e arat cu tractorul, dacă sămânţa e semănată cu semănătoarea, dacă grâul e secerat cu combina, dacă paiele nu mai sunt legate în snopi, dacă măcinişul se face în moara mişcată electric sau dacă frământătura nu-i facută în covată şi mâinile nu se mai îmbracă în aluat- sfânta prescură nu se mai preface în Sfântul Trup al lui Hristos Mântuitorul?

… că tot vorbeam despre propovăduirea prin internet … Slavă Tie Doamne- Slavă Tie!

 

M-aş bucura dacă am contribui la zidirea unei lumi mai bune mai mult decât la zidirea unei lumi mai deştepte.

 

Te rog să mă crezi că, mai înţelept este a vorbi cu Dumnezeu (a te ruga) decât a vorbi despre Dumnezeu (a predica) şi că mai folositor e a face decât a zice!

 

Te rog să păstrezi dreapta credinţă, te rog să fi bun- mai ales când întâlneşti răutate, te rog să-ţi păstrezi cumpătul în situaţii de prigonire şi strâmtorare şi te rog să nu faci nimic fără binecuvântarea ierarhului nostru.

 

Suntem foarte deştepţi şi totuşi rătăcim. Lucrăm pe calculator şi totuşi ne-a lăsat memoria; munca fizică o fac roboţii şi totuşi suntem obosiţi, călătorim în maşină dar ne dor picioarele, propovăduim alteritatea şi milostenia dar suntem asemenea guzganilor care îşi umplu fălcile cu provizii.

 

Avem cămările pline, la masă servim trei feluri de mâncare şi totuşi simţim în noi o foame cronică. Am pierdut ceva, ne lipseşte ceva! Am crezut că dacă facem şcoală vom fi fericiţi şi constatăm că tânjim după viaţa, patriarhală, pe care o trăiam în casa smerită a părinţilor noştrii. Baia adusă în casă ne-a dat confort dar nu ne-a redat bucuria de a trăi, robinetul şi petul ne-au furat bucuria de a asculta suspinul unui izvor şi ne-am lipsit de lumina- întunecată a fântânilor adânci în care vedeam, ca în oglindă, chipul cel luat, de Dumnezeu, din pământ.

 

Am dorit asfalt până în pragul casei şi am lăsat tot mai puţin grădinei cu flori pe care mama o îngrija cu atâta migală, trotuarul a luat locul potecilor dintre case iar adidaşii ne-au lipsit de mângâierea lutului făcut frecăţei între degetele picioarelor. Încălzirea centrală ne-a învăţat să fim leneşi şi ne-a îmbogăţit cu o factură în plus dar ne-a furat, farmecul dormitorului în care pe pereţi se vedea jocul focului din sobă şi tihna somnului mângâiat de simfonia trosnetului de lemn prefăcut în jăratec…

 

Să privesc înapoi şi în acelaşi timp să privesc înainte, să nu uit şi în acelaşi timp să visez, să cobor în fântâna timpului regăsindu-mi părinţii dar în acelaşi timp să urc pe scara vieţii, să-mi fie dor de poteci, de păduri, de izvoare, de foc dar totodată să mă îndulcesc de rodul ştiinţei, să tânjesc după toaca de lemn şi după Ceaslovul luminat de flacăra jucăuşă a unui muc de lumânare de ceară dar să mă bucur şi de candelabrul măreţ ca un pom de crăciun, sau de clopotul înregistrat electronic.

 

Inţelepciunea- acest dar Dumnezeiesc care îmi spune să nu uit nimic şi să nu dispreţuiesc nimic şi pe nimeni, ci pe toate să le iau cu mulţumire. Înţelepciunea care-mi răspunde la întrebări: copilului îi spune să aibă răbdare că în curând va fi mare, bătrânului, îi spune, să nu uite că oarecând a fost prunc, bogatului îi spune că bogăţia e oricum trecătoare, săracului îi spune că şi cel bogat a fost oarecând strâmtorat, bolnavului îi spune să-şi poarte frumos crucea iar celui sănătos îi aduce aminte de moarte. Dacă cuiva i se pare că lumea e rea- înţelepciunea îi spune că totuşi e bună. Celui obosit îi şopteşte să se odihnească, celui flămând îi spune să se hrănească, celui fără reper i-L arată pe Dumnezeu, celui învâţat îi deschide porţile creaţiei spre a-i stârni uluirea iar celui smerit îi dă Har.

 

Înţelepciunea este tron dumnezeiesc cu şezut de dreptate şi cu spătar de iubire, este calea smereniei dar în acelaşi timp e sămânţa mândriei de a fi fost răscumpăraţi de Hristos.

 

Inţelepciunea te îndeamnă, să încerci, să te faci tuturor toate şi despre toate să spui „pe acestea le împlinesc iar pe celelalte nu le las” .

 

Înţelepciunea este Harul care te face să rosteşti „Există Dumnezeu” şi zvâcnirea sufletului care doreşte să strige „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale…”.

 

Deşteptăciunea naşte cerbicie iar înţelepciunea naşte, întotdeauna smerenie. Atenţie: Împăraţii, inclusiv Împăratul Cerurilor, se înconjoară de înţelepţi şi nu de deştepţi. În forma reală proverbul, „cel mai deştept cedează”, este „cel mai înţelept cedează”- Maica Domnului, a fost înţeleaptă, când a rostit cuvintele „iată roaba Domnului- fie mie după cuvântul Tău” şi nu deşteaptă! Sălaşul deşteptăciunii este mintea iar sălaşul înţelepciunii este inima. Ferice de cel care le are pe amândouă iar apoi le îmbracă în iubire. Deşteptul înţelept se aseamănă vistierului care scoate din visteriile sale cele mai bune bucate. În Noul Testament- Iuda a fost deştept iar Domnul Iisus Hristos a fost înţelept şi preamilostiv, Saul a fost deştept iar Pavel a fost înţelept. Mai marii şi învăţaţii templului au fost deştepţi, ştiau Legea şi s-au priceput să ucidă prin răstignire- iar Hristos a fost înţelept şi Atotbun, înţelegând neputinţa umană şi robia ei celui rău, rugându-se „Părinte iartă-le lor…”

          Istoria a demonstrat că Înţelepciunea a învins deşteptăciunea.

 

Lui Hristos Îi datorăm maturitatea şi frumuseţea civilizaţiei umane- mai ales a celei Europene şi Americane- a acelei lumi creştine- care ar trebui să nu-şi uite rădăcinile.

 

Promovarea ideii de iubire a vrăjmaşului, a fundamentat valoarea păcii sociale aducând duşmanii, cel puţin, în situaţia de a dialoga, pentru binele comun.

 

Apropos: când este bun un câine- când e bun sau când e rău? Răspuns: un câine e bun când e rău- adică când îşi face datoria- iar datoria lui e să fie rău păzind cu străşnicie ceea ce i-a fost încredinţat. Când e bun un om? –răspuns: când îşi face conştiincios datoria, când îşi împlineşte vocaţia, când se străduieşte să fie aşa cum l-a dorit şi îl doreşte Dumnezeu.

 

Cred că în rai vor intra doar oameni buni- oamenii care se aseamănă Lui Dumnezeu- oamenii care ştiu să ierte, care înţeleg neputinţele şi nepriceperea semenilor lor, cei care îi înţeleg pe cei agresivi şi răutăcioşi, cei care dau împrumut fără camătă, cei care împart, fără părere de rău, bucata de pâine cu semenii lor, cei care se roagă pentru cei care îi blesteamă şi cei care, cu tenacitate, continuă să facă bine celor care le fac rău şi îi urăsc.

 

Când voi spune, pe faţă, adevărul- o voi face pentru a pălmui minciuna şi pe tatîl ei iar când voi înveşmânta adevărul în cuvinte frumoase şi exprimate cu grijă o voi face pentru a ocrotii pe semenii mei, care oricum, sunt mai puţin păcătoşi decât mine.

 

Păgânii şi necredincioşii sunt şi acum în căutarea unui Dumnezeu care să le răspundă la întrebări, să le dea sens vieţii, dar mai ales să le arate că moartea poate fi biruită. Oamenii de ştiinţă caută acest dumnezeu, biruitor al morţii, în laboratoare, trecând substanţe dintr-o eprubetă în alta, disecând materia până la particula de lumină, căutând planete pe care omul, mutându-se, să nu îmbătrânească şi să nu moară, concepând reţete de hrană care să lungească viaţa, propunând medicamente şi făcând experimente în ideea că omul poate fi nemuritor: noi, creştinii credincioşi, L-am găsit demult pe acest Dumnezeu, biruitor al morţii, dătătorul de viaţă, reţeta nemuririi noastre, medicamentul tuturor vindecărilor, în Grădina Ghetsimani la „mormântul din care a izvorât viaţă”.

 

Îmi exprim părerea că foarte multe lucrări cu faţă laică sunt de fapt meşterite

 în interiorul corpului clerical. Absolvenţi de Teologie sau preoţi, care s-au trezit, din diferite motive, într-un fel, nedesăvârşiţi şi marginalizaţi îşi argumentează nereuşitele prin păcate ale altora nu prin aspecte de viaţă care le aparţin. Absolvenţi cu medii mici, rămaşi nelicenţiaţi, beţivii, desfrânaţii, recalcitranţii etc.- au păreri foarte bune despre ei înşişi şi cred că ar merita mai mult decât le oferă Biserica şi societatea. Aceştia înlocuiesc timpul rugăciunii, al meditaţiei, al pregătirii profesionale cu uneltirile împotriva ierarhilor, a profesorilor, a colegilor sau a credincioşilor pe care îi consideră vinovaţi de eşecurile lor.

 

Este de neconceput ca un preot să fie dusman al Ierarhului său.

 

Oamenii bisericii îi mângâie pe creştet pe păcătoşi, dar nu au curajul să le spună “verde în faţă” adevărul “pui de vipere ce sunteţi” (sau ce suntem). Chiar în biserică ni se atrage atenţia că “doar nu sunteţi voi Ioan Botezătorul” mai temperaţi tonul că se supară “domnul”. Exista o doza de dreptate, în această zicere, pentru că nu tonul este cel care mărturiseşte, ci împlinirea poruncilor Lui Dumnezeu.

 

Punctul pe i: “să vă iubiţi unii pe alţii căci într-u aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” – societatea zilelor noastre are mari carenţe în ceea ce priveşte autenticiatea iubirii de aproapele. Societatea contemporană este tot mai “atroce” tot mai “feroce” şi tot mai “rapace”.

 

In zilele noastre folosim religia, în mod special creştinismul, interpretându-l după bunul nostru interes, pentru a ne justifica legile făcute de minţi omeneşti.
 Nu adoptăm pozitii categorice;-de şefii de stat agresivi zicem că “avem nevoie”, pe homosexuali îi compătimim (numindu-I fraţii noştrii), pe părinţii ucigaşi de prunci îi înţelegem, că de! aşa e viaţa, cu desfrânaţii nu mai avem nicio problemă că doar fecioria e o ruşine, postul este un moft al unora care vor să slăbească, iar grija de aproapele e facultativă. Ce meditaţii? Ce priveghere? Ce asceză? Ce Liturghie? – hai, hai că nu avem timp de aşa ceva! Ne facem tuturor toate în sensul de a ne face fiecare ca toţi ceilalţi: “ lasa bă ca nu răstorni tu lumea”! – “asa e bă!” – pardon! Suntem cei mai tari! Adevaraţi misionari – avem blugi, avem plete, avem bărbi, avem licenţe în teologie, ne luăm mobilul şi ne retragem în munţi de unde o să ieşim când s-o schimba lumea! Atenţie am uitat ceva! Ce? Salteaua relaxa şi papucii de casă…

 

Vorbim de curajul mărturisirii Lui Hristos, scriem articole şi le publicăm pentru noi înşine, ne plictisim la Sfanta Liturghie şi ni se pare că suntem mari misionari…dintre care cel dintâi sunt eu!

 

Personal aleg o Liturghie slujită sub cerul liber uneia făcută într-o biserică ridicată fără binecuvântare sau din ambiţii şi calcule omeneşti.

 

Nu iubesc bisericile făcute “la vad comercial”! Biserica trebuie căutată. Biserica trebuie să fie dorită. Omul trebuie să înseteze după “casa lui Dumnezeu” (“mă mistuie râvna Casei Tale”).

 

Bisericile trebuie să fie majestuoase. Cred că este o diabolică diversiune sintagma “bisericuţa chivot”. O societate zgârcită, nevolnică şi lipsită de respectul sacru, faţă de Dumnezeu, ridică biserici prăpădite. În locul bisericilor mărunte, construite din materiale şubrede şi perisabile, doresc biserici, din piatră, somptuase. Biserica este o reflexie a spiritului uman; arhitectura, materiale şi arta. “Mi+e dor de Catedrala Mântuirii Neamului” aş dori să intru în ea, să mă simt copleşit de somptuozitatea şi măreţia ei şi aş vrea să cred, că, acea biserică, va reflecta măreţia sufletului neamului meu.

 

Mulţumim voievozilor credincioşi care au ridicat bisericile voievodale pe care au sculptat şi au pictat nobleţea sufletului românesc.

 

Iubesc preoţii care nu încropesc biserici din paientură şi rigips, ci cu tenacitate zidesc, pentru generaţiile următoare, zidiri din ziduri de piatră.

 

Iubesc bisericile în care nu miroase a egrasie şi care emană „prin toţi porii” miros de tămâie şi mir.

 

Foarte important este locul pe care îl alegi pentru ridicarea unei biserici. În general, acele locuri devin legendare şi sunt adevărate locuri ale prezenţei Lui Dumnezeu. Locul înalt este o reflexie a urcării omului spre Dumnezeu: „S-a suit Iisus la Ierusalim”- ce expresie frumoasă şi plină de sens!

 

Biserica este expresia supremă a spiritualităţii unui neam şi caatare trebuie să dăinuie cât va fi neamul. Chiar dacă vânturile sau apa, sau focul o vor distruge biserica trebuie refăcută pe acelaşi loc, deoarece locul ei, care a fost sfinţit, afierosit şi consacrat nu se mai poate întoarce în circuitul laic (lumesc), rămânând, pentru totdeauna, a Lui Dumnezeu.

 

O biserică goală, este ca o icoană luată de la închinare şi pusă într-un depozit, îşi pierde orice valoare. De aici şi expresia că „cea mai frumoasă biserică este biserica plină de oameni” şi o numim „biserica însufleţită”.

 

Problema este ca, noi preoţii, datorită lipsei smereniei, lipsei dreptei judecăţi şi datorită spiritului prea lumesc, slujim greu unii cu alţii şi de aceea ni se pare că, „a apărut necesitatea unei noi biserici” fără să spunem că de fapt  „ a apărut necesitatea îndreptării noastre spirituale”. 

 

Cunosc cazuri în care, anumite persoane, se folosesc de construirea unei biserici pentru a drena fonduri publice sau pentru a-şi argumenta cerşirea sponsorizărilor. Şantierele dureză ani sau zeci de ani intenţionat menţinându-se argumentul colectării de fonduri: prea josnic şi prea păcătos!!!

 

 

 

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *