LOADING

Type to search

«Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfânt…» Un interviu neterminat cu Părintele Gheorghe Calciu

Ortodoxie si traire

«Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfânt…» Un interviu neterminat cu Părintele Gheorghe Calciu

Share

Anul 2006. Părintele Calciu a scris în septembrie prefaţa la Întoarcerea la Hristos („Un nevrednic cuvânt înainte la o carte de mare şi sfântă vrednicie“), cartea lui Ianolide dominată de legendara statură morală şi duhovnicească a lui Valeriu Gafencu (1921-1952), „sfântul închisorilor“. Cartea a apărut în octombrie, când şi Părintele a sosit în ultima sa vizită în ţară. Iar în noiembrie Părintele s-a strămutat la cele veşnice, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani. Când i-am înmânat cartea, a cărei apariţie i-a pricinuit o imensă bucurie, am avut cu sfinţia sa o convorbire pe care, din nefericire, n-am mai ajuns s-o finalizăm: se simţea slăbit, iar a doua zi îl aştepta un drum greu cu maşina, spre Diaconeşti. Apoi… „timpul n-a mai avut răbdare“… (R. C.)
Aţi scris o prefaţă minunată, Părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii…
Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, marele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie… E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat. Mi-a trezit, citind-o, acea nostalgie a închisorii, atât de greu de explicat…
Să nu-mi spuneţi că sunteţi un nostalgic al temni­ţelor comuniste!
Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul, dar cam asta e ideea… Îmi dau seama că pare straniu, de necrezut chiar. Este imposibil de înţeles pentru cineva care n-a trecut prin închisoare. Suntem liberi şi fericiţi de libertate, dar păstrăm, totuşi, un fel de nostalgie pentru în­chisoare. Lumea zice că suntem nebuni: cum să-ţi lipsească închisoarea?! Dar în în­chisoare, eu, ca şi mulţi alţii, am avut cea mai spirituală trăire din viaţă. Am atins acolo niveluri de trăire pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am atins uneori bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi…
Când monahul Nicolae Steinhardt şi-a intitulat cartea de memorii din închisoare Jurnalul fericirii, n-a fost în nici un fel teribilist, n-a exagerat cu nimic. Cum n-a exagerat cu nimic nici atunci când a preluat şi a instituţionalizat numirea lui Valeriu Gafencu ca „sfânt al închisorilor“.
Nu numai ca fost deţinut politic, ci şi ca preot, consideraţi adecvată această numire, nu-i aşa?
Eu nu l-am ştiut decât în treacăt pe Vale­riu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui, nici să-i fi fost alături în clipele cele mai grele, ca un Ioan Ianolide, ca un Virgil Maxim, ca un Marin Naidim, dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am aflat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfânt, un trăitor al cuvântului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi.
Biserica nu pare prea grăbită cu canonizarea lui, pentru care ştiu că s-au făcut propuneri serioase…
A lui în primul rând, dar şi a altora, căci n-au fost puţini martirii Crucii din lagăre şi din închisori. Părintele Iustin [Pârvu] are toată dreptate când zice: „Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa“. Mă tot întreb – am făcut-o şi-n prefaţă – cât îi va mai trebui Patriarhiei Române ca să iasă pe deplin de sub servitutea sta­tu­lui laic demonizat, orientat spre o Europă unită mai degrabă de du­hul antihristului, şi când îi va canoniza pe martirii neamului româ­nesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfin­ţii sunt renegaţi sau tăinuiţi de Biserică din motive politice şi din laşitate duhovnicească…
Am însă încredinţarea aceasta, că dincolo de orbirea şi de laşitatea unora sau altora, sfinţii din în­chi­sori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în prigoana antihristică a bolşevismului.
La Valeriu Gafencu e în discuţie, probabil, şi aspectul angajării sale legionare…
La el, şi nu numai. Dar ăsta nu-i criteriu teo­logic şi duhovnicesc. Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi încă de pe vre­mea lui Antonescu, este adevărat, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce. Scurtă vreme după arestare, a înce­put în inima lor o adâncă fră­mântare privind opţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră ares­taţi. Edu­caţia lor religioasă nu iniţial era una de adâncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor şi să le aducă pacea lăuntrică. În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Bise­rica primară, şlefuindu-şi treptat caracterul pentru iubire, jertfă, bu­nă­tate, comuniune. Deşi neteo­log, cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu, care avea pe deasupra o rectitudine morală şi o sensibilitate spirituală ieşite din comun. Şi iată, cu şi prin Gafencu, treptele curăţirii şi desăvârşirii lăuntrice descoperite de Duhul Sfânt acestor ti­neri neştiutori, dar arzând de dorul după Dumnezeu. Mai întâi, ei au constatat că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că are puterea să le primească sau să le respingă. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trez­vie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Este „războiul nevăzut“. Rezistenţa persoanei devine mai slabă, fiind atacată cu ima­gini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lene­vie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, extinzând „războiul nevăzut“ şi în planul sen­si­bil. Foarte curând, dorinţa devine plan şi este gata de înfăp­tu­i­re practică. Lupta este mai uşoară în stadiul gândului şi devine tot mai difi­cilă în stadiile următoare… Ei bine, o asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt. Ei au biruit mistic istoria, veacul, urcând spre Soa­rele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică anterioară, mai mult sau mai puţin legionară?
Ca unul care aţi făcut direct experienţa Frăţiilor de Cruce, cum vedeţi astăzi problema legio­na­rismului?
Ţinând cont de câţi martiri a dat, cred că a fost de la Dumnezeu; dar, oameni fiind, s‑au făcut şi greşeli. Ianolide discută pe larg şi aceas­tă problemă. Gafencu n-a pus niciodată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depăşeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfârşitul lui martiric: „Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!“…

A consemnat
Răzvan Codrescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *