LOADING

Type to search

Creştine, nu pune mâna pe piatră!

Ortodoxie si traire

Creştine, nu pune mâna pe piatră!

Share

             Scrierea acestui articol mi-a fost uşurată de pericopa evanghelică : ,,Iertarea femeii păcătoase” (In.8,3-11) Ceea ce Iisus Hristos ne învaţă în această pericopă, este că nici un bun creştin nu trebuie să pună mâna pe ,,piatra” mâniei, cu gând de a lovi cu ea în păcătosul ,,dovedit” de el, şi nici pe ,,piatra”  răzbunării şi a judecăţii ce nu-i sunt îngăduite lui, ca om ce şi el este supus păcatului.         Judecarea dreaptă a păcătosului o poate face numai Dreptul şi Milostivul Dumnezeu .Noi, toţi ceilalţi, judecând, păcătuim.          După o noapte de rugăciune în singurătate, Domnul Iisus a venit din nou în templu pentru a învăţa poporul, deşi El ştia că învăţătura Lui nu era pe placul multor înţelepţi ai vremii Sale. Dar, oare, azi câţi înţelepţi (ei se socotesc aşa) se apropie de Sf. Scriptură să cerceteze cu frica smereniei învăţătura ei dumnezeiască, pentru a o şi trăi ? Pe cei înţelepţi, după voia lui Dumnezeu, noi doar îi bănuim, dar El îi cunoaşte pe cei care vor să fie ai Lui.          Câţiva dintre cărturarii şi fariseii contemporani cu Domnul Iisus, pândeau bunul prilej de a-L prinde în cuvânt pe Învăţătorul lor, deşi de fiecare dată când şi-au dorit o astfel de izbândă, s-au făcut de ruşine, neştiind să răspundă întrebărilor Sale.  Uneori, cărturarii doreau să-I arate lui Iisus marea lor râvnă în împlnirea Legii şi îndreptăţita lor ,,grijă” de păcatele altora. Şi azi se întâmplă tot cam aşa, dacă nu chiar mai rău.  Este uşor de observat cum noi pândim păcatul cuiva, nu atât pentru a-l ajuta pe păcătos să se îndrepte, cât, mai ales, pentru a-l acuza sau chiar a-i cere pedepsirea. Justificarea, dacă păcatul poate fi justificat în faţa oamenilor ori numai căit,  celui care a păcătuit, nu prea este luată în seamă de cel grăbit să judece.          Drept este că omul are  o ,,preţioasă moştenire” de la protopărinţii săi: motivarea păcatelor . Dar nu în acest fel dobândim noi iertarea, ci numai prin căinţă sinceră şi pocăinţă neîntârziată, adică făcută azi, pentru că ziua de mâine nu este a noastră.            Ferice de creştinul care aude mustrarea negrăită a lui Dumnezeu şi aruncă piatra jos, înainte de a lovi cu ea, ruşinat fiind el de ceea ce  vroia să facă.           A fi robul gândurilor rele, ce devin cu uşurinţă fapte, a judeca cu mânie ,,creştinească” păcatul fratelui meu, înseamnă a da ascultare îndemnului satanic.   Dar a nu lua în mână piatra uciderii sau a lăsa-o să cadă jos, înainte de a lovi cu ea ,,ţinta păcătoasă”, este o lucrare tainică şi mântuitoare a propriei conştiinţe, atunci când pirn ea auzim glasul mustrător al lui Dumnezeu.           Nimeni dintre cei trăitori pe acest pământ nu este fără de păcat, după cum ne-o spune psalmistul David într-o rugăciune a sa, pe când era prigonit de fiul său: ,,Să nu intri la judecată cu robul Tău, că mimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”  (Ps.142,2).           Mulţi dintre noi avem o mare poftă de a acuza păcatul săvârşit de alţii, şi îl socotim pe al lor mai greu şi cu mai mare putere de ,,contaminare” decât pe al nostru.  Şi, apoi, mai e ceva: în timp ce noi trăim ,,bucuria” de a vedea paiul în ochiul fratelui, păcatul nostru stă ascuns în găoacea indiferenţei şi a nepăsării vinovate . Nu ne îngrijorează prea mult păcatele noastre, dar suntem destul de indignaţi de fărădelegile ce ne înconjoară.  Cărturarii şi fariseii din pericopa amintită, parcă ne sunt bunii noştri ,,învăţători”.  Şi ei au fost revoltaţi de adulterul femeii, pe care au şi pus-o în mijloc, la bună vedere, pentru Domnul şi pentru toată mulţimea adunată acolo.  Ei L-au ,,consultat” pe Învăţătorul lor privind pedeapsirea femeii, în virtutea legii date de Moise. Mulţimii i-a fost dat să audă din gura Domnului Iisus cuvinte la care nimeni din cei prezenţi nu s-a gândit. Înţelepciunea şi puterea cuvintelor Sale au uimit ascultătorii. Punerea în mijloc a  femeii vinovate, de către pârâşii săi, ne aminteşte de o minune săvârşită de Domnul Iisus, într-o sinagogă în zi de sâmbătă, atunci când El a vindecat mâna uscată a unui om (Lc. 6,6-10).  Şi aici, Domnul, înainte de a vindeca – fără să-l acuze – i-a poruncit aceluia : ,,Scoală-te şi stai în mijloc” (Lc.6,8). Tocmai pentru că Domnul cunoştea gândul fariseilor şi al cărturarilor, acela de a-L pândi dacă va vindeca sâmbăta, ca să-I găseacă vină, l-a aşezat în mijloc, la bună vedere, pe cel pentru care urma să-Şi arate mila şi puterea, şi să vadă toţi că Cel ce este Domnul sâmbetei are dreptul să mântuiască un trup bolnav şi un suflet întristat şi chinuit,  chiar şi în zi de sabat.            Cât despre intenţia cărturarilor, nici că se găsea un loc mai potrivit decât cel ales de ei, pentru a fi ,,puşi la colţ”de Domnul Iisus, de Cel Care le-a amintit acelora ceea ce ei, poate, nu ştiau, că omul, păcătos fiind,  nu este vrednic şi nu are dreptul să judece păcatul altuia, chiar dacă Legea îngăduia sau cerea acest lucru (cf. Deut.22,12). Ei nici nu ştiau că au în faţa lor pe Unul mai mare decât Moise . Şi tocmai pe El s-au găsit ei să-L ispitească ! De faţă cu mulţimea de oameni, “drepţii” au primit mustrarea vieţii lor, fiind cunoscută ea şi de noi, din Sfânta Evanghelie, spre înţelepţirea noastră cea trebuincioasă.            Într-o vădită stare de umilinţă, pârâşii femeii au fost nevoiţi să-şi plece capul a supunere, atunci când se aşteptau mai puţin. În loc de a-I găsi vină lui Iisus Hristos, în rezolvarea acestui caz de evidentă păcătuire, ei  au fost siliţi să ,, plece unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, mustraţi fiind de  propriul cuget”(In. 8,9). Plecarea lor ruşinoasă a fost grăbită de cuvintele cu putere de tunet ale Învăţătorului Care nu fusese instruit la vestitele lor şcoli rabinice: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (In.8,7). Aceste cuvinte dumnezeieşti au aprins un foc mistuitor şi mustrător în innmile lor, foc care, pe măsură ce ardea, schimba în scrum şi cenuşă orgoliul lor de cărturari, cu mare trecere la popor.           Ei au vrut să-şi însuşească un drept ce nu era al lor, ci al lui Dumnezeu, şi anume acela de a judeca pe alţii. Dar nici n-au putut pedepsi păcatul femeii, pentru că puterea lor era în mare suferinţă, ca urmare a mustrării dumnezeieşti, prezentă în cuvintele ce îngăduiau pedepsirea, dar numai cu o condiţie, (despre care Domnul ştia că ei nu o îndeplinesc): ,, Dacă nu sunteţi păcătoşi, aruncaţi chiar acum cu piatra asupra ei”. Condiţionarea aceasta i-a ,,ajutat” să lase piatra jos, şi să n-o arunce asupra femeii păcătoase. Sau recunoscut biruiţi de o sentinţă tăcută şi uşor de intuit. Ce n-au putut pedepsi cărturarii şi fariseii, a  iertat  Bunul şi Milostivul Dumnezeu.Şi pe noi, această pericopă evanghelică ar trebui să ne oprescă de la a judeca şi a pedepsi păcatul fratelui nostru, de vreme ce mult-răbdătorul Dumnezeu este în aşteptarea îndreptării noastre, a “judecătorilor” de fiecare zi, şi nu Se grăbeşte a aduce peste noi pedeapsa binemeritetă. Aceia au plecat ruşinaţi, în durerea mustrării lor, dar noi ne încăpăţânăm să rămânem pe scaunul judecătorului, mândri de,, nevinovăţia” noastră. Ei au plecat, totuşi, mulţumiţi că s-au ales cu o bună (chiar dacă a fost şi aspră) învăţătură de la Hristos Domnul, pe care n-au găsit-o în Legea lor. De atunci, au ştiut ce au de făcut: să se căiască sincer Domnului pentru păcatele lor, la care, poate, nici nu s-ar fi gândit, dacă nu i-ar f ajutat El să înţeleagă că fiecare dintre ei pot fi puşi ,,în mijloc”( pentru păcatele lor), în locul femeii acuzate de ei.           Cel care ţine în mână piatra lovirii păcătosului, nu poate avea amândoauă mâinile libere, deci nu-şi poate îmbrăţişa fratele, pentru a-i da sărutarea păcii, născută din iertare. Felul în care s-a comportat Domnul Iisus Hristos cu femeia păcătoasă, este o pilduitoare lecţie dată tuturor, dar mai ales celor grăbiţi să judece pe alţii.           Hristos Domnul a schimbat porunca Talionului cu neaşteptata poruncă a Iubirii vrăjmaşului. Această poruncă nou-testamentară a uimit şi a scandalizat pe mulţi ,,drepţi” din vremea Sa. Dar, oare, pe noi ne bucură o astfel de poruncă? Ar trebui să ne bucure, pentru că prin ea ajungem în împărăţia lui Dumnezeu. E drept, împlinirea ei este dificilă, atâta vreme cât ne lăsăm biruiţi de ură şi invidie. Psalmistul David spune că ,,porunca lui Dumnezeu  este strălucitoare, luminează ochii” (Ps.18, 9). Este drept, îi luminează, dar numai pe cei deschişi.           Iubite cititor, neluând piatra de jos, mâinile tale vor fi libere şi vor putea lucra în ogorul binelui frăţesc, buzele tale vor putea grăi iertarea, inima ta se va încălzi la focul dragostei frăţeşti, ochii tăi se vor umezi de bucuria împăcării şi a păcii creştine, iar urechile tale vor auzi cântări de psalmi. Deci, te rog, frate, nu pune mâna pe  ,,piatra pedepsei”, cu care tu eşti gata să omori păcătosul, lăsând, însă, viu păcatul . Mai bine teme-te şi dă cinste şi slavă Celui ce este ,,Piatra din capul unghiului”, adică Celui Care a omorât păcatul pe Cruce, ca să dea viaţă veşnică păcătosului pocăit .           Ajută-ne, Doamne, să pricepem şi noi din această pildă, ceea ce Sf. Efrem Sirul ne învaţă prin memorabila lui rugăciune: ,, Aşa, Doamne, dăruieşte-mi mie să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor.  Amin.    Iosif   Badiu                                                                                                                        

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *