LOADING

Type to search

Crucea cu coroniţă de copil

Ortodoxie si traire

Crucea cu coroniţă de copil

Share

S-a întâmplat că un copil a suportat Crucea mea, sub care vedea că mă prăbuşesc.

Inima o luase razna, dureri aleatorii îmi săgetau capul, oasele, organele vitale… Simţeam cum Îngerul Morţii desprinde ,unul câte unul, firele argintii care ţin legat sufletul de corp. Aproape îi admiram precizia chirurgicală cu care lucra, căci o detaşare, o pace neaşteptată mă cuprinsese. Aş fi colaborat cu bucurie, lăsându-mă în braţele acestei întâmplări, trăind-o până la capăt, dacă n-aş fi fost singură cu copilul. Ce se va întâmpla cu el? Căci nu aveam pe cine să chem, în ziua aceea. Şi nici mai apoi…

Răul progresase într-atât, că nu-mi mai puteam nici măcar concentra mintea în rugăciune. Trecusem de clipa în care mai puteam spune da sau nu. Atunci copilul, împărtăşit de două zile, a rostit cu neaşteptată fermitate:

– Întinde-te. Am să-mi pun capul pe inima ta.

Am rămas aşa aproape un ceas, apoi m-am ridicat în stare perfectă, reluând treburile casei. Forma îngerească a minţii lui deţinea exact energia de transfuzie, necesară inimii mele, oferindu-mi-o fără limite.

Spre seară, copilul s-a îmbolnăvit. Îi creştea febra, o tuse adâncă se dezlănţuise, capul îl durea… Vinovăţia pe care o încercam depăşea durerile fizice ale crizei mele, care trecuse. Acum îi vegheam nopţile, văzându-l cum se sufocă sub greutatea Crucii mele, acceptate prin nu ştiu ce negoţ îngeresc. Trebuie să mi-o iau înapoi, să mă ghemuiesc în rugăciune şi să mi-o cer. Dacă aş fi reuşit să gândesc cu inima, aşa cum fac pustnicii rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, un asemenea lucru nu s-ar fi întâmplat. Mi-a arătat-o copilul, prin gestul lui de supremă iubire.

Când era foarte mic, un retard cerebral îl făcea să se împrumute de la mine. Timp de trei ani, mintea mea a devenit foarte lentă, îşi pierduse sprinteneala, căci o trăgea din greu pe a lui. Apoi, dintr-o dată, au ţâşnit împreună.

Crucile noastre sunt vase comunicante.

Inima celuilalt poate fi mişcata daca vede ca eu port o Cruce pentru el, scria părintele Dumitru Stăniloae. Uneori, nu-l vedem pe cel care ne poartă crucea, chinuindu-l cu răsfăţul nostru, pretinzând să ne slujească încă şi încă, de parcă ne-ar datora asta, doar fiindcă ne este soţ sau părinte. Şi Îngerul îngăduie asta şi cel jefuit de ultima bucurie a vieţii consimte…

O călătorie neaşteptată m-a obligat să plec departe de copil. Eram într-un oraş străin, făceam târguieli pentru o bătrână, dar poleiul grozav al celei de-a treia săptămâni de post m-a făcut să cad, strivind pachetele, lovindu-mi şoldul, genunchiul, tendonul ahilian. Doamne, de-aş putea ajunge totuşi duminică la Liturghia Crucii! gândesc, încercând să-mi evaluez accidentul.

Până seara, toate durerile dispăruseră.

Mi s-a dăruit cea mai frumoasă Sfântă Liturghie. Privesc Crucea cu coroniţă de flori, aşezată pe tetrapodul din mijlocul catedralei. Mă cutremură gândul unui asemenea „premiu” pe care mi s-ar îngădui să-l acord unei fiinţe cunoscute şi totuşi, fără să ezit, îl aşez pe imaginea din inima mea a copilului. Părintele rosteşte cuvântul de învăţătură:

„ În copilărie, crucile sunt mici, pe măsura puterilor. Doar când ne întărim şi devenim mai puternici, creşte şi crucea noastră.” Sunt uimită de ideea acestei proporţionalităţi, care dezvăluie, în fond, justeţea judecăţii dumnezeieşti. Şi totuşi, cât de slabă sunt, dacă şi un prunc poate mai mult decât mine?!

Ajung în oraşul meu şi îmbrăţişez copilul. Nu mai tuşeşte, dar şchiopătează uşor. Este genunchiul, exact cel pe care am căzut eu, cu două zile în urmă…

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *