LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Cu Mihail Neamtu, despre credinta şi ratiune

Share

Mihail Neamţu a venit pe piaţa cărţii cu o nouă ispravă. Nu cu un volum de eseuri, aşa cum ne-a obişnuit, ci cu unul de interviuri, intitulat Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări (Editura „Lumea Credinţei”, 2013), prefaţat de Teodor Baconschi. Ceea ce a făcut acum este o premieră destul de neobişnuită pentru un teolog de şcoală academică, cu doctorat în teologie la Oxford. Un teolog care se transformă în jurnalist?

 

„Întotdeauna am salutat persoanele care ştiu să facă tranziţie. Noi avem o manie a destrămării, încât cei care ştiu să recoaguleze şi să facă legătura între contrarii sunt oameni de aur. Iar Mihail Neamţu este un tip de intelectual ardent, care are ideile bine formate. Este un volum dialogal care reuşeşte, cred eu, să stârnească interesul şi celor care suntem încă ignoranţi. E o deschidere, o fereastră foarte bună. E o carte provocatoare, care nu poate să facă rău nimănui. Cred că se vor supăra oameni din biserică, dar ar face foarte rău să se supere. E o provocare, cum spunea Noica, bună.” (Dan C. Mihăilescu)

 

Poate că e mult spus „jurnalist”. Pur şi simplu, participant la o conversaţie pe care eu o socot, de fapt, o prelungire a altor conversaţii. Fac parte dintr-o generaţie de tineri formată după 1989, care s-a născut la conştiinţa spirituală şi istorică a acestei generaţii de care vă vorbesc printr-o foarte avidă asimilare a conţinuturilor din cărţi precum: Convorbiri duhovniceşti, de Ioanichie Bălan, pe de o parte, Dialogurile lui Platon, scoase la Humanitas în anii ’90, pe de altă parte; conţinuturi din cărţi precum Dialogurile de seară ale părintelui Galeriu cu intelectuali precum domnul Liiceanu sau domnul Pleşu, sau Roma: caput mundi, conversaţii între Horia Bernea şi Teodor Baconschi. Iată, deci, o pleiadă de cărţi şi aş spune o gamă largă de instituţii, inclusiv instituţia dialogului întrupat de către un Iosif Sava sau un Horia‑Roman Patapievici, toate acestea pe noi ne-au format. Într-o lume a cacofoniei, într-o lume a conversaţiilor întrerupte mereu de către un sms, de către un mesaj pe Facebook, de câte un Twitter, sau mai ştiu eu ce altă presantă problemă cotidiană, într-o lume, repet, a fragmentării, a atomizării sinelui, a neatenţiei pe care televiziunea o cultivă, dialogul acesta sub forma conversaţiei tipărite este de fapt o redescoperire a sufletului. Şi eu cred profund că dialogul este una dintre principalele căi de cunoaştere a sinelui. Deci, prin urmare, nu e dimensiunea jurnalistică cea care mă interesează aici – să vă răspund, totuşi, la întrebare – ci mai degrabă dimensiunea sufletească. Cum anume poţi să-l cunoşti mai bine pe interlocutorul tău cum te cunoşti mai bine pe tine în faţa răspunsurilor date de interlocutor, iată întrebări la care teologia, cu siguranţă, are multe răspunsuri de oferit.

La un moment dat, iubirea devine un act de cunoaştere

Eu am simţit volumul acesta ca venind în continuarea unor interogaţii care apar în eseurile dumneavoastră încă din Bufniţa din dărâmături. E dialogul acesta care apare tot timpul între teologie şi filosofie, între tradiţia răsăriteană şi modernitate în încercarea găsirii unor răspunsuri. De data aceasta, interpelaţi pe alţii, nu vă interpelaţi pe dumneavoastră.

Vorbim despre un dialog care presupune divorţ, uneori, care presupune tensiune – între raţiune şi credinţă – dar care presupune şi împăcare. Raţiunea nu e niciodată un lucru static. Raţiunea evoluează. Raţiunea se adânceşte în cunoaştere. Raţiunea poate fi luminată de har, aşa cum credinţa, la un moment dat, nu este doar un act fideist, de oarbă încredere într-o promisiune, ci credinţa are, la un moment dat, pregustarea unor certitudini eshatologice. Noi ştim, de pildă, că iubirea e o realitate veşnică, şi ştim asta nu doar printr-o bănuială, printr-o intuiţie eventual de natură sentimentală. Nu! La un moment dat, iubirea, cum spunea şi Nae Ionescu, devine un act de cunoaştere. Credinţa prin iubire devine un act de cunoaştere. Cu alte cuvinte, ce vreau să spun? Că, la un moment dat, credinţa are puterea de a da conţinut cognitiv aproape experienţei vieţii pe care o faci, iar aparent raţiunea, care, sigur, în unele instanţe, pare să fie un fel de piedică către credinţă sau pe drumul credinţei, raţiunea – pentru că are întrebările necesare şi deschiderea către lumina lui Dumnezeu – este, de fapt, adesea, pentru cei care o folosesc corect, o formă de trezvie, o formă de permanentă ancorare în interogaţia pe care Dumnezeu ne-o lansează prin atâtea şi atâtea întâmplări. Sunt întâmplări ale istoriei mântuirii, întâmplări din viaţa noastră comunitară, întâmplări din istoria poporului român. Mă refer la experienţa, de pildă, totalitară: cum a fost cu putinţă ca cei mai buni oameni pe care noi i-am avut să fie răstigniţi, aruncaţi în puşcărie? Iată o întrebare. La această întrebare raţiunea caută un răspuns şi, la un moment dat, ea poate să ajungă să intuiască faptul că odată ce îşi pune întrebări dramatice cu privire la prezenţa răului în lume, ea poate să intuiască natura demonică a unor sisteme totalitare. Au fost mari filosofi care au făcut asta. Deci, conversaţiile pe care le port cu Jean-Luc Marion, Andrew Louth, Andrei Pleşu, Hugo Tristram Engelhardt, Bogdan Bucur, Ilaria Ramelli şi Sorin Antohi, pe mine unul m-au îmbogăţit, pe cititori, cu siguranţă îi vor ţine într-o atmosferă creativă, fertilă pentru interogaţia intelectuală şi cred că pe mulţi îi vor trimite spre izvoarele culturii creştine, spre Scripturi, spre Sfinţii Părinţi şi aşa mai departe.

Cum de aţi întâlnit oamenii, cum de v-a venit ideea interviurilor?

I-am întâlnit, pur şi simplu, fiind tânăr student sau doctorand în diferite universităţi. I‑am întâlnit pentru că întâi i-am căutat în bibliotecă, am căutat să văd ce aveau ei de spus despre lucruri dramatice, care privesc istoria europeană, istoria acestei civilizaţii. De pildă, nu vă ascund, lucruri dramatice am găsit în analiza pe care o face Hugo Tristram Engelhardt la fenomenul secularizării în Occident. Am găsit revelaţii aproape în analizele lui Jean-Luc Marion cu privire la încercarea ştiinţei şi a tehno-ştiinţei de astăzi de a distruge definiţia naturii umane cu care eram acomodaţi, a firii despre care vorbeşte şi Sfântul Pavel, pentru a facilita practici precum eutanasia sau eugenia. Am citit în cărţile acestor oameni analize superbe, cum ar fi sinteza lui Andrew Louth asupra operei Sfântului Maxim Mărturisitorul sau Ioan Damaschin şi atunci, după ce i-am cunoscut în chip mijlocit prin cărţi, livresc, am vrut să-i şi cunosc în mod nemijlocit. Şi cu toate aceste bogate experienţe m-am apropiat de ei, de interlocutori, care s-au dovedit extraordinar de generoşi. Nu vă ascund faptul că am o mică frustrare: mai sunt câteva interviuri pe care le-am făcut şi nu am apucat să le transcriu, cu alte cuvinte, am ceva material pentru o viitoare ediţie, a doua, sau poate pur şi simplu pentru un alt volum.

Cum sunt ca oameni? Sunt nişte nume celebre care v-au primit pur şi simplu în casă?

Da, n-am să uit, de pildă, cum mi-a deschis uşa unui somptuos apartament, cred că din secolul XVIII, din Rue d’Auteuil numărul 19, Jean-Luc Marion, acest membru al Academiei Franceze. Sigur că primul nostru dialog avea un aspect mai degrabă somptuos şi distant, curtenitor, dar cu rezerva de rigoare – nu e loc întotdeauna de efuziuni mediteraneene când întâlneşti oameni cu asemenea greutate. Au fost atitudini diferite când am luat interviuri de la confraţii mei ortodocşi. Cu Andrew Louth, de pildă, aveam mai multe dimineţi în care de la ora 10 la ora 12 puteam petrece cu cărţile pe masă, la propriu şi la figurat, ceasuri întregi de meditaţie şi reflecţii asupra a ceea ce a însemnat destinul occidental al creştinismului, ce a însemnat secularizarea. Când Andrei Pleşu vorbeşte despre rugăciune ca o formă de comprimare a unei lumi supradilatate, care este lumea grijilor noastre – când începi să te rogi, toate grijile tale devin din ce în ce mai mici şi ele se relativizează, aşa cum şi egoul tău lumesc se relativizează ca în faţa morţii. Când vorbeşte despre asta Andrei Pleşu, repet, o face dintr-un spaţiu marcat de încredere şi de deschidere care pe mine, unul, mă bucură foarte mult.

Aceste dialoguri sunt extraordinar de diferite în stil, diferite în atmosferă, dar ele reprezintă un tot, şi asta mă bucură.

„În casa lui Jean-Luc Marion m-a impresionat un raft dedicat ideologilor moderni. Erau şi operele complete ale lui Kim Ir Sen.”

Ştiţi ce mă uimeşte? Cum aţi reuşit să porniţi reportofonul?! Oamenii v-au primit, au fost deschişi, dar să fie şi înregistraţi? 

Da, până la urmă, din fericire. Avem, poate, reportofoane de mai proastă calitate, dar foarte mici şi discrete, care pot fi  aruncate undeva printre cărţi în faţa interlocutorului, şi sigur că efortul de rescriere a textului e uneori considerabil. Au fost câteva sute de pagini care au fost practic rescrise, luate la mână, cum se spune; şi apoi, e adevărat, a existat o ultimă privire a interlocutorului, a celor pe care i-am intervievat, a existat o ultimă privire a lor pe aceste texte şi apoi şi-au dat acordul pentru publicare.

Ce le spuneaţi? De exemplu, intraţi în casa lui Jean-Luc Marion, academician, nu vă cunoştea, şi-i spuneaţi: „Pot să pornesc şi eu reportofonul?”

Da! Îi spuneam: „Bună ziua, domnule profesor. Vă rog, dacă putem să avem un dialog şi pentru ca să fie de utilitate şi pentru alţii, permiteţi-mi să avem un mic obiect pe masă, care să înregistreze conversaţia”. Minimizam cu orice preţ prezenţa acelor obiecte tehnologice şi mergeam spre esenţă. În casa lui Jean-Luc Marion m-a mai impresionat un lucru: biblioteca. Era o bibliotecă uriaşă şi pe lângă, fireşte, sursele de aşteptat în acea bibliotecă – izvoarele clasice ale filosofiei –, am găsit un raft dedicat ideologilor moderni. Erau şi operele complete ale lui Kim Ir Sen! M-a uimit faptul că putea să aibă şi asemenea cărţi în casa lui personală. Am şi alte amintiri pe care, poate, într-o zi o să le destăinui sub o altă formă.

V-aţi gândit şi la un anumit public?

Eu cred că sunt foarte mulţi oameni care vor „agăţa” cartea asta cu diferite unghiuri de interpretare şi de lectură. Vor fi oameni pasionaţi de micile picanterii ale biografiei unor personaje. Un Andrei Pleşu sau chiar un Sorin Antohi au fost mereu în dezbatere publică pentru un mediu cultural clasic. Există oameni care cunosc contribuţia enormă a profesorului Tristram Engelhardt la naşterea unei discipline cum este bioetica şi cu siguranţă ei vor avea dorinţa de a lărgi cadrul de lectură asupra lui şi din perspectiva asta a mărturisirilor personale. Profesorul Engelhardt vorbeşte despre convertirea sa la creştinism, vorbeşte despre contextul în care el a ajuns să guste frumuseţea liturgică a Ortodoxiei la Constantinopol, în decembrie 1991, şi sunt sigur că mai ales studenţii la Teologie, pasionaţii de eseistica religioasă, cei care au citit cărţile lui Teodor Baconschi sau Horia‑Roman Patapievici, dar şi cei care n-au mai citit nimic până acum şi sunt totuşi interesaţi de raportul credinţă – raţiune vor citi această carte. Acum, ar fi ipocrit să nu spun că, de când fac totuşi şi politică şi sunt un om, să spunem, mai prezent în cetate, probabil vor fi oameni interesaţi să vadă cam de unde vin eu însumi şi probabil că multe întrebări din acest volum vor fi interesante şi din perspectiva unor fani ai discursului politic, pentru că eu înţeleg politica în primul rând ca fiind o încercare de a aşeza valorile într-o comunitate. Şi atunci cred că e legitim.

Trebuie să mărturisesc însă un lucru: recitind cartea, am avut şi eu sentimentul, exprimat de o anecdotă evreiască, anume că cel necunoscător sau chiar ignorant spune tot ce ştie, iar înţeleptul adevărat ştie tot ceea ce spune. De multe ori în cartea asta vezi un tânăr care pune întrebări presante şi ardente, uneori el spune mai multe decât interlocutorul, ca să arate că ştie, dar astea sunt formele de aroganţă sofisticată, poate justificate la acea vârstă – aveam 23-24 de ani. Unele din aceste interviuri au chiar mai mult de zece ani vechime şi sper ca cititorul să aibă îngăduinţă faţă de acest ton puţin sfătos pe alocuri şi într-un mod adolescentin atotştiutor.

Mă bucur că aţi deschis discuţia politicii. Dumneavoastră sunteţi pe traiectoria unui partid, conduceţi Partidul Noua Republică şi ieşiţi pe piaţă cu o carte de teologie. Nu e riscant?

Eu nu cred că un om trebuie să piardă timbrul autenticităţii atunci când face politică. Dimpotrivă, aş spune că oamenii falşi, oamenii excesiv de convenţionali, oamenii care n-au biografie, oamenii ascunşi, oamenii care îngroapă trecutul mai degrabă decât să-l explice, aceşti oameni cred eu că treptat vor pierde. Cu bune şi cu rele, la dreapta şi la stânga, dincolo de orice convingeri personale, până la urmă şi spaţiul politic validează personalităţi care nu renunţă la ceea ce ele sunt cu adevărat. Şi autenticitatea este, recunosc, un element pe care eu îl revendic şi în ceea ce priveşte partidul Noua Republică, şi în ceea ce priveşte propria mea voce. Nu cred că sunt un om teleghidat, nu cred că sunt un om care să se ruşineze de ceea ce este. Studiile mele de teologie m-au îmbogăţit cum au îmbogăţit mii şi zeci de mii de români, preocupările acestea spirituale sper să fie până la capătul vieţii mele preocupări reale şi în niciun caz nu vreau să renunţ la ceea ce este busola fiinţei mele lăuntrice.

Viata politica pare uneori o extensie a vietii militare

Deci se împacă teologia cu politica – politica partinică în cazul dumnea­voastră?

De o vreme încoace, nu vă ascund – chiar azi dimineaţă aveam această reflecţie – Psalmii mi se par din ce în ce mai adecvaţi…

Sunt totuşi scrişi de un rege, nu?

De un rege prins în foarte multe lupte. Şi mi se pare uneori că e aproape tentant să citeşti literal unele pasaje din Psaltire care sunt mai degrabă pasaje de imprecaţie şi, hai să recunoaştem, de profundă adversitate faţă de cei care persecută sufletul rugătorului. Noi ştim că există o dimensiune alegorică a lecturii şi o acceptăm şi o îmbrăţişăm – sigur că în primul rând patimile sunt cele care ne persecută, sigur că lumea nevăzută are un rol esenţial în viaţa noastră, dar, din păcate, trebuie să recunoaştem că viaţa politică pare uneori să fie o extensie a vieţii militare, cum spunea Clausewitz, şi atunci David, care era şi conducător de oşti şi rege, şi lider politic, ştia ce spune atunci când vorbea despre „duşmanii mei”. Există, din păcate, în spaţiul românesc, altminteri creştin formal, foarte multă tensiune, foarte multă ură, nu ştim întotdeauna să aducem umanitatea şi compasiunea în prim‑plan şi, din păcate, atunci sufletele foarte aprig violentate, inimile foarte adesea sfâşiate de calomnie, de nedreptate, de minciună, îşi vor găsi întotdeauna împăcarea în spaţiul spiritual şi liturgic al Bisericii. Mai precis, chiar în rugăciunile sfinţilor care au fondat creştinismul, şi când spun asta mă refer şi la sfinţii Vechiului şi la sfinţii Noului Testament.

V-aţi gândit vreodată să aduceţi puţin creştinism în politică?

Eu nu ştiu ce înseamnă puţin şi nu ştiu ce înseamnă mult.

Păi, mult cred că înseamnă creştinismul la nivel declarativ, impus cu forţa – sau ăsta ar fi prea multul?

Dumneavoastră ştiţi că eu sunt un om foarte atent la următoarea distincţie: virtute şi libertate. Şi dumneavoastră ştiţi că eu de multe ori repet: nu există virtute fără libertate. Şi libera alegere mi se pare principala presupoziţie a unei vieţi virtuoase. Nu pot să impun cuiva un post, nu? Haideţi să spunem că eu mâine am un prieten şi îl oblig să facă ceva şi, silit, el va face acel lucru. Nu ştiu câtă cunună va câştiga!

Dacă gândim într-un cadru patristic, deloc. Părintele Sofronie spunea că „tot ce nu se face întru deplină libertate nu poate avea valoare veşnică.”

Tocmai! Deci pleci de la libertatea aceasta gnomică, cum ar spune Sfântul Maxim, care este o libertate care trebuie întotdeauna asistată de har, adică nu e libertate iresponsabilă, nu e o libertate fără responsabilitate, dar este libertatea extraordinară pe care omul o primeşte de la Dumnezeu şi e o virtute această libertate. Şi sistemele totalitare care într-un fel anulează această libertate a omului sunt, până la urmă, sisteme care sfârşesc prin a celebra animalitatea, adică turma din noi – ceea ce este uneori legiune – pe de o parte; pe de altă parte, de la această libertate gnomică sau această libertate de alegere, cum îi spune Sfântul Maxim, trebuie să ajungem la libertatea deplină, în care nu mai poţi alege decât într-un singur fel. Cu alte cuvinte, nu mai poţi alege decât iubirea, nu mai poţi  alege decât împărtăşirea de lumină, de har, de frumuseţea lui Dumnezeu şi de veşnicia Lui. Când ajungi la această extraordinară libertate de a iubi deplin, laşi în urmă dilemele morale ale omului căzut, ale naturii căzute. Dar eu personal repet: sper ca orice apropiere de creştinism într-un timp cum este timpul nostru să presupună această liberă alegere, cum sper că aceia care iau decizii în spaţiul politic să nu îngroape niciodată dreptul meu, care este un drept fiinţial – atenţie: nu un drept social acordat de stat, ci este un acordat de Însuşi Creatorul meu, dreptul meu de a trăi aşa cum îmi doresc. Îmi repugnă foarte mult agendele seculariste, aşa cum îmi repugnă foarte mult corectitudinea politică; îmi repugnă foarte mult încercarea unora de a ne băga pumnul în gură pentru a ne face să gândim într-un anumit fel – nu numai să vorbim, ci chiar să gândim într-un anumit fel pe teme controversate, cum ar fi familia, cum ar fi sexualitatea, cum ar fi rolul pe care trebuie să-l aibă bisericile în spaţiul public. Această încercare a unora de a strivi majoritatea creştină în numele aşa-zisei toleranţe faţă de ceilalţi nu mi se pare deloc simpatică şi sper că aici o să avem înţelepciunea de a răspunde şi inteligent şi pătrunzător acestor provocări ale secularismului în primul rând.

Aţi schiţat originile acestei cărţi în tinereţea dumneavoastră în două tipuri de dialoguri: duhovniceşti – ale părinţilor Ioanichie Bălan şi Teoclit Dionisiatul şi culturale, Dialogurile de seară, în care părintele Galeriu dialoghează cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu. În momentul de faţă, aceste două tipuri de dialoguri au discursuri aproape paralele: lumea academică occidentală a teologiei şi lumea monahală. Lumea academică are competenţe în studiu, în ştiinţa numită teologie, ceilalţi au competenţe în ceea ce priveşte călăuzirea sufletului, disciplinarea patimilor. Ai spune că teologia este schizofrenică la propriu. Cum pot fi depăşite astfel de bariere, dat fiind faptul că la început nu exista niciun fel de distincţie: monahii făceau teologie, iar teologii aveau competenţe spirituale. Mă gândesc, de exemplu, la Nicolae Cabasila, primul exemplu care îmi vine în minte, deşi sunt zeci.

Deci cu siguranţă există această tensiune şi ea este şi rezultatul unor… îmi vine să spun aranjamente instituţionale. Noi şlefuim oamenii într-un anumit fel şi ei sfârşesc prin a fi, să spunem, incompleţi. Şi această mutilare de care suferim cu toţii este şi rezultatul opţiunii personale. Da, sigur că eşti nepăsător şi tinzi uneori să devii fie un intelectual sagace şi super competent, fie să devii o inimă atotcuprinzătoare, dar cu lecturi puţine şi mărunte.

Şi asta afectează Ortodoxia însăşi.

Din păcate, da, şi există epifenomene, există manifestări ale acestor complexe destul de adânci. Apare, la un moment dat, dispreţul ortodoxului cu inimă faţă de cei care ştiu carte şi au construit o vastă tradiţie academică – şi aici ne referim la tot ce înseamnă instituţie academică: înseamnă biblioteci, înseamnă cursuri, înseamnă o ştiinţă de carte anume. Nu ţi-e totuna când eşti ortodox şi vezi că un apusean ştie mai multe limbi răsăritene decât tu însuţi. Tu eşti ortodox venit din România, dar ca să găseşti un expert în limba coptă a părinţilor deşertului, pe care tu îi iubeşti, nu-i aşa?, ca să găseşti pe cineva care se uită la izvoare şi caută să scoată la iveală, din tezaurul acesta al tradiţiei, câte un manuscris, tot un catolic îţi apare în faţă, care ştie şi coptă, care ştie şi diferite dialecte, care ştie şi georgiană şi care ştie şi armeană.

„Dialogul esential poate fi ratat într-o periferie a pseudo-conversatiei. Ea se numeşte, în opinia mea, marea trancaneala”

Şi ăsta e cazul fericit. Poţi întâlni totuşi un ateu care să ştie toate dialectele acestea şi care să fie nepăsător la substanţa spirituală a textului, nu?

Da, ceea ce iarăşi este nefericit. Noi ne-am dori ca, de pildă, în anumite mănăstiri ortodoxe, care nu sunt puţine în Răsărit, nici în România, şi nici în alte ţări, să existe, la un moment dat, această preocupare ca, pe lângă producţia de lapte, de ouă sau de covoare, să avem patru-cinci oameni care, cu binecuvântarea stareţului, se întorc la ceea ce părinţii făceau odinioară, şi anume, se întorc la studiu. Grigore de Nazianz, Grigorie de Nyssa nu pot fi imaginaţi în afara unei foarte atente construcţii pedagogice. Acuma, ce spuneţi dumneavoastră este adevărat şi mă mai gândeam la un lucru. Mă gândeam la faptul că teza mea de doctorat este tot despre o carte de dialoguri: Patericul. Patericul este în mod esenţial acea colecţie de apoftegme, de rostiri ale unor părinţi care întotdeauna răspund la o provocare. „Şi zis-a avva Antonie către ucenicul său: «Ce spui să fac? Este oare mai bine să merg la Constantinopol după scrisoarea împăratului, sau nu?» Răspunsul avvei, mai tânăr decât el, este: «Dacă vei merge la Constantinopol te vei numi Antonie, dacă vei rămâne în deşert vei fi avva Antonie.»” Cu alte cuvinte, primeşte repede o mustrare de la ucenicul său părintele deşertului care se gândea, poate, că într-o bună zi ar fi de folos să stea prin preajma împăratului. Iată cum are loc un dialog firesc, spontan, viu, dar cum substanţa din acel dialog poate să se desfăşoare pe exegeze de câteva pagini. Cred că acest tip de dialog este fondator pentru Ortodoxie. Dialogurile acestea scurte, altele mai lungi, cum sunt dialogurile între Varsanufie şi Ioan, în Filocalie, şi, fireşte, în ultimă instanţă dialogul între mintea sfântului şi Dumnezeu – ne gândim acum la Sfântul Simeon Noul Teolog – toate aceste forme de dialog sunt constitutive pentru Ortodoxie. Ce se opune acestui dialog? Cred că două lucruri. Pe de o parte, se opune monologul discursului didactic, profesoral, distant, ex cathedra, de la înălţimea erudiţiei enciclopedice, când uneori îi copleşeşti pe cei din jurul tău prin câte ştii – şi e un risc aici. Cunoaşterea îngâmfă, dragostea zideşte, şi uneori îngâmfarea din cunoaştere poate să ardă în jur, şi asta este o variantă. Şi a doua variantă este… din păcate, fragmentarea într-o multitudine de dialoguri cacofonice şi lipsite de substanţă. La ce mă refer? Mă refer la subiectul post-modern, la omul recent. Mă refer la cel care, de dimineaţă până seara, e pe chat, e pe messenger, e pe sms-uri, şi se pierde în trivialitate şi în derizoriu. Foarte mulţi dintre noi, mai ales, consumând televiziune, consumând ştiri în neştire, pierdem unitatea lăuntrică a sufletului, pierdem dialogul cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Iată că dialogul esenţial poate fi ratat într-o periferie a pseudo-conversaţiei. Ea se numeşte, în opinia mea, marea trăncăneală. Marea trăncăneală a spaţiului public te poate capta la un moment dat, aşa încât ratezi dialogurile profunde. Nu vă ascund faptul că, de când m-am luat de politică, am luat decizia să nu mai am nici internet, nici televizor acasă.

Asta-i culmea! V-aţi apucat de politică şi v-aţi deconectat?!

Da. M-am deconectat de la ceea ce mi se pare mie o sursă permanentă de poluare, imaginea asta care fagocitează totul în jur. Cred că îmi pot lua informaţia de pe telefon, rapid, de pe câteva portaluri de ştiri. Când am nevoie, de trei ori pe zi maximum, îmi iau ştirile şi după aceea încep să procesez şi să gândesc posibile reacţii. Dar nu e nevoie să stai tot timpul în bătaia nesfârşită a jurnalelor de ştiri şi mai ales nu e nevoie să stai în răscrucea televiziunilor propagandistice şi care creează mai degrabă un pseudo-spectacol.

La finalul convorbirii, un program: ce vreţi să faceţi mai departe? Cu partidul e clar, dar cu dumneavoastră?

Sunteţi drăguţ, ca să zic aşa, sunteţi foarte prieten, cu această întrebare şi mă bucur că simţiţi cumva că nu vreau să mă epuizez într-un singur proiect. Până la urmă, există o dimensiune publică a vieţii noastre, pe care trebuie s-o asumăm, şi există o dimensiune privată, care trebuie să fie temelia a tot ceea ce facem în spaţiul public. Şi există iarăşi o obligaţie să avem o coerenţă şi să avem o convergenţă între ceea ce faci în spaţiul public şi ceea ce faci în spaţiul privat. Eu rămân totuşi un om de carte, rămân un om de cultură. Continui să mă manifest ca atare. Ţin uneori cursuri universitare. Am în plan câteva cărţi, frecvenţa apariţiilor e însă mai puţin orbitoare – adică nu mai public două, trei cărţi pe an, ci public o carte la trei, patru, cinci ani. Urmează poate un volum care să sintetizeze teza mea de doctorat, urmează poate alte câteva volume de eseuri teologico-politice, poate încă un volum de interviuri şi în felul ăsta sper să contribui în continuare la constituirea unei culturi care mă precede, nu am deloc orgoliul ctitorului în aceste împrejurări. Îi mulţumesc şi lui Teodor Baconschi pentru prefaţa pe care mi-a scris-o cu generozitate. Le mulţumesc celor care în continuare îmi solicită – şi asta pentru mine, mărturisesc, e un imbold important – mă solicită să folosesc în continuare scrisul, peniţa, şi nu doar gura. Şi sunt sigur că, de asemenea, activităţile mele politice vor avea o necesară componentă pedagogică, cu alte cuvinte, eu văd nevoia de a şcolariza, de a educa oameni într-un etos care să includă şi credinţa şi raţiunea, pe termen foarte lung. România are astăzi nevoie de oameni înrădăcinaţi într-o tradiţie, oameni care cunosc datele secolului XXI şi, cu toate acestea, nu cedează tentaţiei de a fi un progresist la modă, de a fi mereu pe agenda impusă de alţii. Şi cu aceşti oameni vom putea şi voi putea, sper, să schimb acolo unde multe trebuie schimbate şi, haideţi să recunoaştem, că şi instituţiile statului român sunt instituţii pe care un teolog trebuie să le privească drept nişte instituţii cu o vocaţie anume, cu o misiune anume şi, din acest punct de vedere, două valori mă preocupă: integritatea persoanei (caracterul), şi profesionalismul celui care ocupă diferite funcţii în instituţiile statului. În felul acesta sper ca oamenii care trec printr-o şcoală să ne reprezinte altfel, mai bine, mai demn, şi acasă, şi peste hotare.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *