LOADING

Type to search

Culegătorul de lacrimi

Ortodoxie si traire

Culegătorul de lacrimi

Share

Un ochi plânge. Celălalt are pleoapa căzută şi obosită. Iar gândul oftează a neputinţă. E iarnă şi somnul nu-şi găseşte plinătate. Copilul priveşte spre lună şi simte că Dumnezeu nu îi spune nimic. Şi încă o lacrimă porneşte peste obraz, ca într-un tăvălug al morţii şi al aşteptării. Profundă noapte de blestem. Noaptea fără de lumini, noaptea în care dragostea şi pacea nu-şi mai găsesc frăţia.

Copilul se ridică din pat şi porneşte spre icoană. Un pas, al doilea, apoi se opreşte şi se uită de jur împrejur. Şi-a adus aminte că undeva, pe masă sau pe pervazul de la geam, a lăsat o bucată de hârtie pe care şi-a scris dorinţele:
          Să fiu mare!
          Să fiu bun!
          Să iubesc pe toată lumea!
          Să mă împac cu toţi cei dragi!
          Să nu mă mai cert cu nimeni la şcoală!
          Să ascult de părinţii mei!
          Să fiu credincios şi să mă rog din inimă!
          Să nu mai fiu nedrept cu cei din jurul meu!
          Să ascult întotdeauna de îngerul meu păzitor şi să nu mai ies niciodată din vorba lui! 
Acum e lângă icoană şi ochişorii săi privesc cu atenţie spre chipul Maicii şi al Pruncului cel blând. Icoana îl priveşte şi pare a-i spune: „Nu te mai gândi la ce e rău, mai bine să fii tu cel bun, cel blând, cel iertător, cel frumos! Aşa vei înţelege că cerul e atât de aproape de tine, că ai putea doar să întinzi mâna şi să-l atingi!”
Copilul sfios şi vesel închide ochii şi apoi întinde mâna. Pe sticla icoanei două lacrimi se preling. Dragostea şi pacea.
 
 
Până şi-n zâmbet ne răsare moartea,
În rest- surplus de inimă amară,
Iar omul de zăpadă plânge noaptea,
Căci oamenii îl uită pe afară.
Descumpănit că are viaţă scurtă,
Nu şi-ar dori decât o oră caldă,
Să se topească într-o casă mută,
Lângă un foc de lemne şi o vatră.
Copiii să îi spună: „Noapte bună!”
Tu ne-ai fost omul ce-a lăsat iubirea,
Şi iată, te-ai prelins precum o lună,
În ape ce-şi oftează risipirea.
Iar Anul Nou nicicând să te găsească,
Doar amintirea bună să ţi-o lege,
Că ai fost sfântul darnic de zăpadă,
Ce n-a avut în trup fărădelege.
Şi uite-aşa şi alţii să zidească
În curtea lor, când iarna e în fire,
Un om frumos de lacrimi şi zăpadă,
Care zâmbeşte fără de iubire.
 
dumitreancatalin@yahoo.com

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *