Culegătorul de lacrimi
13 decembrie 2011
Share
Un ochi plânge. Celălalt are pleoapa căzută şi obosită. Iar gândul oftează a neputinţă. E iarnă şi somnul nu-şi găseşte plinătate. Copilul priveşte spre lună şi simte că Dumnezeu nu îi spune nimic. Şi încă o lacrimă porneşte peste obraz, ca într-un tăvălug al morţii şi al aşteptării. Profundă noapte de blestem. Noaptea fără de lumini, noaptea în care dragostea şi pacea nu-şi mai găsesc frăţia.
Copilul se ridică din pat şi porneşte spre icoană. Un pas, al doilea, apoi se opreşte şi se uită de jur împrejur. Şi-a adus aminte că undeva, pe masă sau pe pervazul de la geam, a lăsat o bucată de hârtie pe care şi-a scris dorinţele:
– Să fiu mare!
– Să fiu bun!
– Să iubesc pe toată lumea!
– Să mă împac cu toţi cei dragi!
– Să nu mă mai cert cu nimeni la şcoală!
– Să ascult de părinţii mei!
– Să fiu credincios şi să mă rog din inimă!
– Să nu mai fiu nedrept cu cei din jurul meu!
– Să ascult întotdeauna de îngerul meu păzitor şi să nu mai ies niciodată din vorba lui!
Acum e lângă icoană şi ochişorii săi privesc cu atenţie spre chipul Maicii şi al Pruncului cel blând. Icoana îl priveşte şi pare a-i spune: „Nu te mai gândi la ce e rău, mai bine să fii tu cel bun, cel blând, cel iertător, cel frumos! Aşa vei înţelege că cerul e atât de aproape de tine, că ai putea doar să întinzi mâna şi să-l atingi!”
Copilul sfios şi vesel închide ochii şi apoi întinde mâna. Pe sticla icoanei două lacrimi se preling. Dragostea şi pacea.
Până şi-n zâmbet ne răsare moartea,
În rest- surplus de inimă amară,
Iar omul de zăpadă plânge noaptea,
Căci oamenii îl uită pe afară.
Descumpănit că are viaţă scurtă,
Nu şi-ar dori decât o oră caldă,
Să se topească într-o casă mută,
Lângă un foc de lemne şi o vatră.
Copiii să îi spună: „Noapte bună!”
Tu ne-ai fost omul ce-a lăsat iubirea,
Şi iată, te-ai prelins precum o lună,
În ape ce-şi oftează risipirea.
Iar Anul Nou nicicând să te găsească,
Doar amintirea bună să ţi-o lege,
Că ai fost sfântul darnic de zăpadă,
Ce n-a avut în trup fărădelege.
Şi uite-aşa şi alţii să zidească
În curtea lor, când iarna e în fire,
Un om frumos de lacrimi şi zăpadă,
Care zâmbeşte fără de iubire.
dumitreancatalin@yahoo.com
