LOADING

Type to search

Dan Puric: Despre anatomia inimii triste la român sau „Infarctul sufletesc” (17 0ct. 2009)

Ortodoxie si traire

Dan Puric: Despre anatomia inimii triste la român sau „Infarctul sufletesc” (17 0ct. 2009)

Share

În anul 1621, Robert Burton, un student ataşat al colegiului numit Biserica lui Cristos din Oxford, scria o lucrare intitulată „Anatomia melancoliei”. Acest tratat curios avea o ilustraţie făcută de Albrecht Dürer, în care un om stătea îngândurat, cu capul sprijinit pe-o mână, iar lângă el toate instrumentele de măsurat: rigla, compasul, cântarul, clepsidra stăteau aruncate, vădindu-şi clar inutilitatea.

Era pentru prima oară când omul Renaşterii cunoştea parcă o sincopă în demersul noii cunoaşteri, cea ştiinţifică, care tocmai îşi începuse marşul triumfal. Vinovate pentru melancolia omului ca boală, erau religia şi dragostea. Terapia era căutată printre multe altele şi în distracţiile poporului englez.

Inspirat fiind de acest titlu atât de paradoxal, m-am gândit să scriu despre o „anatomie a inimii triste la român” cu un subtitlu – „infarctul sufletesc”.

În chirurgia inimii de astăzi ce încearcă să rezolve o paletă cât mai largă de boli cardiace, un loc important îl are acea afecţiune care îmbolnăveşte arterele inimii – arterele coronare, şi anume boala coronariană.

Nimeni nu ştie deocamdată cu siguranţă cine este vinovatul principal al mecanismului de formare a aterosclerozei, această îmbâcsire progresivă a arterelor, care ajung în timp să stânjenească circulaţia sângelui prin constituirea uneia sau mai multor „îngustări” numite în termeni medicali „stenoze”.

În patogenia infarctului au intrat, rând pe rând, la concurenţă, diferite teorii. Cea lipidică care explică formarea plăcii de aterom printr-o supraîncărcare a pereţilor arteriali cu grăsimi. Apoi teoria trombotică care acordă un rol important fenomenului de tromboză, adică a unui cheag format pe peretele aortei. Alţi medici se gândesc la rolul inflamării sau la o eventuală origine microbiană sau virală a bolii aterosclerotice.

În cazul „infarctului sufletesc la român” cauza este demult ştiută. Depuneri nesfârşite de tristeţi au creat pe peretele aortei ce transportă sânge sufletesc la inimă o îngustare inoperabilă numită „necazul fiinţial”.

Datorită acestui necaz ce creşte în depuneri latente, pacientul simte o nelinişte permanentă, o frică, chiar şi un junghi în piept cel face să stea tot timpul aplecat cu capul în jos. Astfel, nemaivăzând stelele, sufletul nu se mai oxigenează şi, cu timpul, cunoaşte un proces de înnegrire.

Această blocare permanentă a sângelui sufletesc de a ajunge la inimă creează în timp ceea ce numim „infarctul sufletesc” în care, paradoxal, cordul funcţionează perfect, dar inima încetează să mai pompeze suflet. Oamenii cu infarct sufletesc sunt perfecţi din punct de vedere organic, merg pe stradă, sunt chiar de o vitalitate superioară şi, mai ales, n-au conştiinţa decesului lor sufletesc. Îi puteţi recunoaşte prin uşurinţa cu care fac răul fără să le pese. Fură firesc, mint firesc şi, la o adică, îşi ucid semenii cu ceea ce numim „sânge rece”.

Da, am uitat să vă spun că sângele lor îşi pierde total căldura în urma infarctului sufletesc. „Sângele sufletesc” este cald, deoarece, la rândul lui, este format din milioane de inimi care se iubesc între ele. Această iubire produce căldura sufletului. Numai la această „căldură” sufletul există cu adevărat. De aceea „teroarea istoriei” a fost tot timpul preocupată să îngheţe inima adevărată şi apoi s-o dubleze cu una mecanică – „inima-ideologică”. Această „inimă-ideologică” este o pompă artificială asemănătoare celei pe care o face chirurgul în intervenţia de pontaj-coronarian, atunci când procedura chirurgicală presupune o „scurtcircuitare” a inimii în întregime, o oprire a ei şi o înlocuire a pompei cardiace cu o pompă cu galeţi, procedură care, alături de existenţa unui plămân artificial ce asigură oxigenarea sângelui, creează un adevărat „sistem circulator extracorporal”.

Pentru a opri inima, chirurgul blochează aorta mare ascendentă cu o pensă şi, ca inima să nu fie privată de oxigen, adică, în termeni medicali, să devină „ischemică”, este răcită la 4°C. Astfel inima prin răcire este protejată.

Dar imediat după efectuarea intervenţiei de pontaj, pensa care bloca circulaţia coronară este înlăturată, iar muşchiul cardiac fiind irigat din nou face ca inima să reînceapă să bată şi să-şi reia funcţia normală.

Dar dacă toate acestea chirurgia cardiacă le-a inventat pentru a salva viaţa omului, nu la fel procedează chirurgia-ideologică. Căci, în timp ce medicul repune în funcţiune inima adevărată aşezând-o în drepturile sale fiziologice şi divine, chirurgul-ideologic cu mână criminală opreşte definitiv inima-naturală a omului, declarând inima-pompă ca „inimă-izbăvitoare”.

Ce bucurie a fost apoi pe filosofii-ideologici care ne spuneau nouă, celor din ghetoul experimental, nouă, celor cu inima-bună smulsă din piept, ce fericire mondială va aduce inima-pompă. S-au creat chiar manifestaţii de bucurie în care milioane de operaţi cu inimă-pompă în piept îşi dădeau mâna în imense hore de bucurie. Dar ce ciudat, deşi se ţineau de mână unii pe alţii, nu se simţeau şi astfel, pentru prima oară, cel de lângă tine devenea străin: tatăl de fiu, soţul de soţie, iubitul de iubită… toţi se uitau cu ochi ideologic unul la altul. O altă privire îi stăpânea, priveau unul la altul dar nu-şi mai vedeau sufletul. Mai mult chiar, au fost cazuri când copii cu inimă-pompă se duceau la chirurgii-ideologici să-şi pârască părinţii în al căror piept se mai auzeau vag şi bătăile inimii vechi, adică a inimii bune. Atunci chirurgii-ideologici felicitau pe cei mici pentru atitudinea „sanitară” şi de urgenţă interveneau să le smulgă din piept celor pârâţi şi ultimele bătăi de inimă adevărată.

Şi astfel, lucruri care înainte se făceau cu „strângere de inimă” sau împotriva inimii s-au putut face acum firesc. Ne-iubirea firească între oameni, însoţită de o briză de ură, au creat valurile marelui ocean de suspiciune reciprocă ce avea să vină.

Omenirea stătea pentru prima dată în bătaia unui vânt-necunoscut. Oamenii nu mai erau stânci ci valuri care se orientau instantaneu după bătaia vântului cel nou. Apoi valurile mici erau înecate de valurile mari şi om ucidea pe om într-o mare necunoscută. Dar iată că, pe neaşteptate, chirurgii-ideologici au intrat în panică. Inima-pompă instalată în pieptul pacienţilor, nemaifiind oxigenată de sânge-suflet şi de aer-adevăr, a dat semne de înnegrire. Atunci, de urgenţă s-a luat o măsură disperată: … să se vopsească cu roşu-aprins toate inimile-pompă în aşa fel încât măcar la suprafaţă să arate ca inimile-adevăr smulse şi să nu existe cumva un pericol de revoltă.

Furie mare pe chirurgii-ideologici când au aflat că undeva în lume, într-un loc frumos, mai există o ţară în care oamenii ţineau la inima lor cinstită şi, mai mult chiar, prin murmure-rugăciuni aceştia o dăruiau zilnic unei inimi mai mari, Atotiubitoare, pe care o numeau Dumnezeu. În ţara asta aşa crescuseră inimile, să se privească una pe alta şi apoi toate să privească la inima Lui, inima cea mare care-i învăţase să se iubească între ei aşa cum i-a iubit El.

Mare deci fu furia, aşa că operaţia se făcu de urgenţă. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi cinstite au fost smulse din pieptul acelor bieţi oameni. Şi de atâtea inimi smulse plângea pământul şi ca să nu mai plângă, el însuşi, pământul, a fost operat în inima lui făcută peste noapte groapă comună pentru milioanele de inimi curate.

Astfel închis în strigătul lui de durere, pământul s-a apucat să plângă. Numai că Inima din Cer, Inima-Atotiubitoare, Inima cea care vedea tot, pe neaşteptate a botezat fiecare lacrimă ca să nu se piardă cumva în oceanul necunoscut de suferinţă. Şi astfel a apărut pe obrazul chinuit al lumii o lacrimă numită Aiud, alta Piteşti, alta Gherla, alta Sighet, alta Tg.-Ocna sau Râmnicu-Sărat. Şi toate lacrimile astea adunate au creat o mare a suferinţei numită România.

– „Lasă-l să plângă!…”, ziceau chirurgii-ideologici despre pământ, „că şi aşa nu-l aude nimeni!” Şi totuşi s-a-ntâmplat o minune: lacrimile au început să vorbească cu glas tainic către noi.

– „Am fost inimi-vii, adevărate”, strigau ele, „am iubit, am avut copii, părinţi!”

– „Şi atunci de ce v-au smuls din piepturi?”, am întrebat eu.

– „Pentru că n-am vrut să ne despărţim de inima Lui, de inima cea Adevărată!… cea care mereu sângerează.”

– „Unde-i inima cea Adevărată, cea care mereu sângerează?…”

Pământul a tăcut… peste mormintele inimilor cinstite s-a lăsat o linişte de veac ucis. De undeva din blocuri se auzea o muzică stridentă, lumea cu inima-pompă se distra.

– „O amăgire!”, mi-am spus… „ce bine că trăiesc… Cât pe-aici să cred!…”

– „Mergi după mine!”, am auzit dintr-o dată o voce. Am tresărit. De data aceasta nu mai vorbea pământul, ci ceva din pieptul meu.

– „TU cine eşti?”… am întrebat speriat.

– „Sunt inima ta, cea adevărată”, îmi şopti vocea, „dar vorbeşte încet, să nu te audă inimile-pompă”… continuă ea.

Şi-atunci fiecare pas al meu deveni o inimă. Nu ştiam unde merg. Cu faţa-n jos, atent să nu strivesc paşii-inimi, am ajuns pe nesimţite într-o încăpere întunecată.

Undeva, în colţ, pâlpâia o lumânare, iar la lumina ei se vedea parcă o cruce cu un om răstignit pe ea. Nu-l cunoşteam, nu ştiam cine e şi de ce a ajuns acolo.

Brusc parcă cineva mi-a suflat în lumânare şi am rămas într-un întuneric cumplit. Nemişcat am fost. Când, deodată, ceva tainic mă făcea să văd în plin întuneric. Ceva ce venea din mine… parcă o altă vedere.

– „Sunt aici!”… am auzit din nou vocea… „Acum ai ochi-inimi… cu ei poţi să vezi în întunericul lumii.”

– „TU, cine eşti?”… am întrebat.

– „Eu sunt Inima-Adevăr, ce pururi sângerează!… Stropii mei de sânge sunt lumânările pe care vi le-am lăsat ca să nu vă pierdeţi în bezna lumii ce a venit!”

– „Aş vrea să te ajut!”, i-am spus.

– „M-ai ajutat”, mi-a răspuns vocea, cu un suspin.

– „Prin ce?”, am întrebat surprins.

– „Prin credinţa ta!”


           

           

           

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *