Darul dumnezeiesc al libertăţii

            Să ne amintim ceea ce stă scris la Isaia 55,3 : „ Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine, şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va desfăta sufletul vostru.” Viziunea prorocului reprezintă tema centrală, fundamentală, a relaţiei omului cu Dumnezeu. Ne bucurăm, dacă   ştim cum să fim vrednici, de privilegiul Împărăţiei cerurilor. Însăşi moartea pe cruce a Mântuitorului este coordonată acestui ideal.

 

Prin Învierea lui Hristos, omul este încurajat şi îndemnat către atingerea ţelului mesianic, devenit posibil dacă viaţa lui, aici pe pământ, se orientează către rugăciune şi fapte bune. Parabola vameşului şi a fariseului ne învaţă cum să ne rugăm. Greşeala fariseului este fundamentală pentru că rugăciunea nu este decât o înşiruire a succeselor şi a faptelor pe care el le consideră bune.

 

Nu facem binele cu speranţa unei imediate şi directe răsplătiri din partea Celui de Sus. Faptele bune sunt, în perspectivă eshatologică, mai mult decât un inventar, un bilanţ al succesului social. Faptele bune au valoare reală doar când ele depăşesc normele existenţiale  pe plan spiritual, fiind hainele de sărbătoare ale sufletului, dovada prezenţei Logosului divin în noi. Faptele bune sunt traducerea în viaţă a idealului teologic susţinut de Sfinţii Părinţi, sub insuflarea Sfântului Duh.

 

Prin aceştia învăţătura sfântă a Bisericii creştine devine concretizarea unei realităţi care se trăieşte departe de aroganţa puerilă a falselor norme sociale, cele pe care „puternicii” unui anume moment istoric le modifică după bunul lor plac. Şi nu în ultimul rând, faptele bune sunt parte a privilegiului de a conştientiza, generaţie după generaţie, prezenţa divină în noi.

 

Aşa se face dovada capacităţii umane de definire a binele într-o categorie ontologică de sine stătătoare, prin care inima şi mintea îndrăznesc să întrezărească definiţia îndumnezeirii. Un privilegiu este şi o datorie. Pentru a respecta condiţia umană în starea ei restaurată pe cruce, suntem obligaţi, alături de rugăciune, să ne adâncim în dorinţa firească de a ne întări prin binele faptelor plăcute lui Dumnezeu.

 

Astfel amăgirea fariseului era cutremurătoare, el crezând că se găsea pe drumul sigur al credinţei adevărate. Siguranţa lui, infatuarea lui sunt păcate grele, care-l îndepărtau de starea sfântă la care visa. Şi dacă suntem şi noi ca el ?

 

Ar trebuie să ne apropiem de Domnul cu sfială şi iubire. Ar trebui să fie aşa! Sfiala este semnul de nobleţe al iubirii, prin ea ne apropiem cu gingăşie şi tandreţe de măreţia nemărginită a Creatorului. Tot prin sfială învăţăm dreapta socoteală, cea a vameşului. Sfiala este asemenea apei curate dintr-un izvor de munte. Se scurge lin, pe încetul, doar câţiva stropi.

 

Apoi prinde curaj, îşi caută drum spre vale, schimbându-se pe încet într-un fluviu puternic. La început de rugăciune suntem asemenea izvorului, inima se agaţă de puţinii stropi de duhovnicie care au încolţit în noi. Mai apoi, devenind conştienţi de faptul că greşim neîncetat, pocăindu-ne, inima se linişteşte, iar stropii puţini se înmulţesc în mod minunat şi percepem bunătatea binecuvântată a Celui de Sus.

 

Începem rugăciunea. Ne rugăm în cuvinte simple, pentru că numai în ele stă puterea iubirii de Dumnezeu. Alte cuvinte, cele pompoase, sunt de prisos. În contemplaţie şi linişte simţim pâlpâirea aripilor heruvimilor deasupra capetelor noastre. Voltaire spunea că spiritul este mereu contrar marilor satisfacţii materiale, care te fac totdeauna neliniştit şi preocupat, fără a mai avea puterea de a înţelege cele duhovniceşti.

 

Poate că Voltaire a formulat mai elegant o axiomă  descoperită de oricine în rugăciune. Există şi o altă axiomă: Că nu putem fi niciodată siguri dacă ne-am rugat destul sau că nu am păcătuit din nou. Mulţumirea de sine este dulceaţa otrăvită care se aşează pe inimă. Este neîndoielnic că exemplul de urmat este cel al vameşului. El reprezintă un ideal,  prin rugăciunea sa:  „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”

 

Într-o cuvântare ţinută cu ocazia primirii Premiului Lessing, cunoscutul filozof german Peter Sloterdijk vorbea despre aşa-numitul „om care exersează” şi care constituie o entitate fundamentală în domeniul antropologiei filozofice. Ieşirea din orice criză sau din orice impas este posibilă numai prin exerciţiu, care reprezintă un veritabil „ sistem de comportament ordonat pe o bază simbolică”.

 

Formularea lui Sloterdijk este importantă prin recunoaşterea faptului că un astfel de sistem este singura (posibilă) ieşire ordonată din impasul descurajării şi din primejdia pierderii identităţii personale. „Omul care exersează” caracterizează expresia clar definită a logicii şi a puterii de discernământ specific umane.

 

De asemenea Homo exerciciensis se cristalizează ca un calificativ suprem al auto-devenirii şi al auto-împlinirii în cadrul concret al unei „antropotehnici” prin care umanitatea îşi „dă o formă”. Sloterdijk recunoaşte şi în asceză un cadru unde exersarea salvatoare este încununată de succes.

 

Deşi scopul meditaţiei sale filozofice nu este unul religios, cred că trimiterea la mistică este permisă. „Omul care exersează” înseamnă, teologic, omul care se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Comparând atitudinea fariseului cu cea a vameşului, este uşor de desluşit cine este aici „omul care exersează”. Vameşul exersează capacitatea sa de a se apropia de Dumnezeu.

 

Considerăm aroganţa fariseului ca o greşeală semnificativă, tocmai pentru că atitudinea lui comportă ieşirea din starea ordonată şi constructivă a vieţii, din „exerciţiul” spiritual. Păcatul este sinonim cu dezordinea, unde singură pocăinţa poate aduce restaurarea dialogului cu Dumnezeu.

 

Fericitul Augustin observă că „oamenii plâng şi râd, şi că ei râd este de plâns”.  Evident că râsul este folosit aici metaforic, pentru a descrie viaţa păcătoasă a unora dintre noi. Aţi observat vreodată râsul, poate doar zâmbetul celui cu adevărat păcătos, care nu se gândeşte niciodată la pocăinţă şi schimbare? E un râs rece, fără veselie, fără sinceritatea nevinovată a bucuriei adevărate.

 

Păcătosul e un mim al bucuriei, un mim fără vlagă şi fără speranţă. Cum poate el să evolueze în viaţă ? Fiind şi mai păcătos? Care-i speranţa lui, când plăcerea ivită din patimă este trecătoare, înşelătoare şi mereu nesatisfăcută.? Nu, păcătosul nu are cum să râdă din toată inima, nu mai simte bucuria venită pe neaşteptate, simţurile lui adormite de otravă nu mai simt adierea vântului de la începutul serii, când norii ascund soarele gata să apună, şi universul întreg aduce laudă lui Dumnezeu.

 

Este greu de suportat imaginea păcătosului care se chinuieşte să râdă, încercând stângaci să ne înşele asupra adevăratei sale stări sufleteşti şi să ne atragă în iadul existenţei sale. Condiţia umană reală, cea care presupune necontenita ascensiune către nemurire, este  pentru moment anulată prin păcat, fiind văzută ca o opţiune imposibil de realizat. Falsa concluzie a imposibilităţii de a scăpa de viaţa păcătoasă duce implicit la disperare, la pierderea dramatică a speranţei, uneori cumulată cu un cinism de convenienţă, cel care naşte zâmbetul impersonal de pe faţă.

 

Cutremurător este că omul ajunge într-o asemenea situaţie printr-o alegere liberă, printr-o hotărâre personală. Dumnezeu nu te va trage vreodată împotriva voii tale către Împărăţia cerurilor, iar răul este prea slab pentru a te stăpâni fără permisiunea ta explicită.

 

Entitatea fundamentală a antropologiei filozofice se amplifică când observaţia asupra comportamentului uman este analizată din perspectiva creştină. Aici dialogul cu Dumnezeu reprezintă criteriul unic al strădaniei noastre repetate de a evolua în sensul unui progres dinamic salvator.

 

„Exerciţiul” nu mai este un scop în sine, ci devine un instrument ales de un omul liber, fără vreo constrângere, prin care acesta se îndreaptă către mântuire. Teologul german Thomas Pröpper defineşte antropologia creştină ca fiind forma existenţială prin care: „…Dumnezeu respectă libertatea aşezată în om, chiar şi atunci când aceasta îşi caută o cale proprie şi se împotriveşte ofertei divine de iubire…” (Thomas Pröpper, Antropologia creştină, Editura Herder 2011).

 

Astfel crearea omului de către Dumnezeu, aşa cum este ea relatată în Cartea Facerii, se înţelege  prin prisma omului creat care există exclusiv prin manifestarea libertăţii, alegând independent fie să se umple de harul Domnului, sau să fie păcătos. Din punct de vedere existenţial diferenţa constă în opţiunea de a persevera în vederea Judecăţii de apoi, prin rugăciune şi fapte bune, ca membru activ în cadrul Bisericii, sau a stagna şi a se izola în dezordine şi disperare.

 

Prin Învierea Domnului am devenit puternici, puternici să dovedim bunul discernământ primit deasemenea prin actul creaţiei, pentru a ne umple de darul iubirii lui Dumnezeu. Restaurarea omului nu înseamnă o reîntoarcere. Ar fi greşit să se creadă că prin victoria Mântuitorului asupra morţii ne regăsim în situaţia primilor oameni confruntaţi cu chemarea mincinoasă a şarpelui. Ei au greşit, atunci, cu o consecinţă iremediabilă.

 

Condiţia umană restaurată a învăţat minunata putere a pocăinţei, manifestată prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite, care se împleteşte cu teama de a nu cădea din nou în greşeală. Prin Hristos cunoaştem împlinirea vocaţiei umane de a se apropia de Dumnezeu, după ce am făcut dovada vredniciei noastre.

 

 

Astfel rugăciunea prin care cerem cu sfială şi nădejde Domnului să fie milostiv cu noi păcătoşii, primeşte caracterul unei unice mărturisiri de credinţă, căreia i se subordonează întreaga noastră existenţă. Să ne rugăm Lui pentru a adânci în noi puterea prin care exersăm cele sfinte, bune, folositoare.

 

 

Dumitru Horia Ionescu