De-aș fi Sancho Panza

Nu știu să fi cunoscut pe cineva care să-și dorească a fi Don Quijote. Evident, de vină este prejudecata, chiar teama fiecăruia de a-și recunoaște lupta cotidiană, eminamente banală, cu morile de vânt. Dar dacă ne-am crede toți Sancho Panza? Ne-am trezi cu pierderea și mai evidentă a sensului colectiv al realității? Sau am deveni, măcar pentru o vreme, realiștii care încearcă să mențină vie esența unui echilibrului perisabil între dorința, chiar voluptatea, de a ataca cu lance și vizieră trasă semnul măreției lumești, indiferent dacă e moară de vânt ori altceva, și, pe de altă parte, inutilitatea unui asemenea atac ? Totuși, cel puțin la o primă vedere, identificarea cu scutierul celebrului cavaler îmi pare suficient de atrăgătoare pentru a o cuteza pe un plan al imaginației, lăsate iarași să îndrăznească undeva dincolo de evidența evenimentelor obișnuite. Fiindcă, trebuie reamintit, evadarea dintr-o realitate impusă și greu de modificat este o rețetă demnă de urmat, ne-a dovedit-o însuși Cervantes. Evident că sensul acestei substrageri din cotidian nu trebuie să devină filozofia permanentă a vieții, atunci demersul ar fi nociv și distrugător. Mă găndesc la imaginație mai mult ca dar de la Dumnezeu. Și ca toate darurile sfinte, și acesta ne-a fost dat să-l folosim cu discernământ și spre folos sufletesc. Atunci invitația de a-l întâlni în gând pe Sancho Panza devine o posibilă chemare, nu doar spre evadare și uitarea lucrurilor care ne necăjesc, ci, mai ales, pentru a înțelege mai bine care ar trebui să ne fie menirea în calitatea de făpturi care se bucură de dragostea dumnezeiască.

Este de presupus că Cervantes s-a întâlnit de timpuriu cu Don Quijote, chiar inainte ca primul să intuiască destinul identic al celor doi. Născut dintr-o familie nobilă dar săracă, Cervantes părea un tânăr care și-a găsit un drum în viață. Studiile excepționale îi permiteau începutul unei cariere de vis. Dar chiar în acest moment l-a descoperit, ca simbol al schimbărilor pe care viața le aduce cu sine fără vreo explicație anume, pe Don Quijote. Singur cavalerul rupt de realitate l-a îndemnat pe tânărul Cervantes să accepte provocarea unui duel, știind bine că dintr-o asemenea încercare nimeni cu iese cu adevărat câștigător. Cine pierde, își pierde viața, cine câștigă, își pierde liniștea. Cum duelul era interzis și aspru pedepsit, lui Cervantes nu i-a mai rămas decât fuga. Așa că cel destinat unei cariere promițătoare devine soldat în armada lui Juan de Austria care i-a zdrobit pe turci la Lepanto. Flota creștinilor a obținut aici, la intrarea în golful Patras, o victorie definitivă asupra flotei otomane care nu-și va mai reveni niciodată din distrugătoarea înfrâgere. Cine călătorește astăzi către Peloponez, este bine sfătuit să se oprească o clipă la Nafpactos, pentru a vizita portul construit de venezieni și numit de aceștia Lepanto. Undeva printre fortificațiile medievale se găsește statuia lui Cervantes, rănit grav în teribila bătălie. După ani și încercări, când Cervantes va cuteza să se reîntoarcă în Spania, va fi numit ”eroul de la Lepanto”, chiar dacă prima perioadă a reîntoarcerii nu a fost prielnică. Cervantes a ajuns la închisoare, dintr-un alt motiv , nu cel al duelului, care se uitase între timp. Constrângerea de a supraviețui întunerecului din carceră a împletit legătura dintre Cervantes si Don Quijote în formă definitivă, eternă și folositoare pentru amîndoi. Eroul bătăliilor trecute evada din realitatea sumbră a pușcăriei datorită aventurilor pe care personajul său, cavalerul rătăcitor, le trăia în libertatea însorită a unei vieții fără constrângerile realității imediate. Hoți și temniceri, bătăuși și derbedei, se întâlneau seară de seară, schimbând bizar sensul obișnuit al vieții de închisoare, uniți într-o liniște ireală, luând aminte la tot ceea ce se mai întâmplase cu Don Quijote. Încă înainte ca Cervantes să fie eliberat, se dovedise că fusese arestat pe nedrept, Don Quijote scăpase de mult din temniță, devenise celebru, trecând cu ușurință granițele spaniole. Autorului i-a revenit gloria și recunoașterea contemporanilor. Marele inchizitor declară public că este mândru de a fi prietenul lui Cervantes, chiar regele lua des cina cu celebrul scriitor. Și totuși faima și succesul nu au fost nici de data aceasta prielnice. Cervantes a murit sărac, la fel ca și Don Quijote.

Doar că există o deosebire între a muri sărac și a muri singur. Fără a ști precis împrejurarea morții lui Cervantes, înțeleg grija scriitorului pentru cavalerul său. În clipa morții Don Quijote l-a avut pe Sancho Panza alături. Și prin acestă definitivă dovadă a unei prietenii neobișnuite, se pune întrebarea dacă nu cumva și el, scriitorul, nu a trăit cu speranța de-a fi vreodată Sancho Panza. Fiindcă în fața viziunilor, încercărilor și erorilor cavalerului rătăcitor stau clarviziunea, credința și prietenia fără umbre a scutierului. Nimic din ce a crezut Don Quijote nu ar fi ajuns legendă și vrajă fără protecția omului adevărat, care acceptă sacrificiul de a apăra visele celuilalt, nesocotindu-le pe ale sale. Și cine veghează asupra altuia, poate liniștit să uite de sine. El este în grija Domnului. Cum altfel poate fi explicată clipa sublimă când Sancho, ajuns în culmea deznădejdii, primește de la ”buna Maritores” o coajă de pâine și o ulcică de vin. Oricât de modest ar fi darul care abia astâmpără foamea și setea, e de luat în seamă pentru că e tot ceea ce avea Maritores. Și cât de bogat poate fi cineva care se îngrijește cu prețul puținului avut de nevoia celuilalt. În sufletul acestora locuiește îngerul, care le șterge fața de praf și lacrimi.

Și ajung să mă întreb dacă nu cumva, în aceste vremuri când am învățat numai să cerem, să avem drepturi, să facem afaceri avantajoase pentru noi și păgubitoare pentru restul lumii, nu este foarte rău să ne identificăm cu cei care aparent ar părea cei mai slabi și neînsemnați dintre muritori. Poate că așa ne-am mai gândi odată înainte de a cere și a pretinde mai departe. Nu suntem noi cei care cerem Bisericii să se schimbe, să se adapteze la ceea ce noi credem că este ea, fără a cunoaște și a înțelege sensul și semnificația legăturii nevăzute dintre Dumnezeu și oameni, păstrată și apărată de Sfânta Biserică? Dacă tot am învățat să cerem, de ce să nu cerem orice, ajungând inevitabil departe de orice sens al realității, chiar și atunci când, fățarnici , cerem schimbările aberante în numele unui nou și infailibil sens al realismului. Pecetea modernității se exprimă, o credem, doar prin exaltare neliniștită. Fără să înțelegem, fără să cumpănim dacă modernitatea este inevitabil pierderea a tot ceea ce experința și înțelepciunea inaintașilor a considerat a fi bun și folositor.

Sfântul Cuvios Visarion ne învăța că dacă vrem să ne ferim de ispitele lumii trebuie să tăcem și să nu ne comparăm cu alții. Dar chiar cu prețul de a nu urma cu totul sfatul, mi-aș fi dorit să am puterea de a înțelege și de a mă mulțumi cu ceea ce Dumnezeu a rânduit. Poate aș afla că nu e totul să fi cavalerul, atunci când viața de scutier aduce cu sine singura bună rânduială a lucrurilor. De-aș fi Sancho Panza.

Dumitru Horia Ionescu