LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

De la executare silită la jertfa pentru Dumnezeu

Share

Nea Gigi Tudorache, cum e cunoscut în Ceptura (Prahova), este un om cu frica lui Dumnezeu, doar că, printr-un concurs de împrejurări, a intrat la un moment dat în conflict cu biserica din sat. A urmat un proces destul de lung şi chiar demolarea morii lui cu executorul judecătoresc pentru a se putea construi biserica. Cu toate astea, după ce valurile mâniei s-au domolit, Nea Gigi şi neamurile lui au sărit să pună umărul pentru ridicarea noii biserici.

Părintele Constantin Joiţa de la Parohia Rotari din com. Ceptura, jud. Prahova avea un vis: să ridice o biserică nouă, solidă şi spaţioasă pentru cele două sate pe care le păstorea. E drept că fiecare sat avea câte o bisericuţă, dar amândouă erau mici şi foarte vechi. Aşa că şi-a pus în gând să recupereze fostul teren al parohiei pe care îl luase CA P-ul. Era locul cel mai potrivit: intravilan, suficient de mare, la şosea şi mai ales chiar între cele două sate, la jumătate.

Ani de zile a alergat între primărie şi prefectură până a obţinut titlul de proprietate. Rămăsese totuşi o problemă. Cândva pe acest teren fusese CA P-ul. Toate clădirile şi fermele metalice se vânduseră şi oamenii le luaseră şi eliberaseră terenul. O parte însă era încă ocupată de un cetăţean care cumpărase fosta moară şi care socotea că, o dată cu moara a cumpărat şi terenul aferent. Aşa că a împrejmuit cam cât a considerat că îi era necesar, a săpat un puţ, a amenajat moara, a făcut un atelier auto şi acum spunea că este dreptul lui. Nenorocirea era că sigurul teren construibil era cel pe care îl ocupase el. Restul era mlăştinos şi instabil.

I s-a explicat că ceea ce cumpărase pe factură de la fostul CA P fusese vândut ca materiale de construcţie şi că terenurile şi construcţiile se vând prin notariat nu pe factură. Părea că a înţeles. S-a încheiat chiar o minută prin care se angaja să elibereze terenul, însă apoi s-a răzgândit. Singura soluţie se pare că rămânea procesul.

Parohia a fost nevoită să îl acţioneze în judecată. Procesul a durat ceva. Fond, apel, recurs. Mai întâi la Judecătoria Mizil, apoi la Tribunalul Prahova, la Curtea de Apel Ploieşti şi chiar la Bucureşti, la Curtea Supremă. În afară de cei care îl sfătuiau rău, mai era şi avocatul lui Nea Gigi care îi dădea speranţe deşarte. De, un proces mai lung însemna un onorariu mai mare. Până la urma sentinţa a rămas irevocabilă. Dar nici atunci sfătuitorii lui Nea Gigi nu s-au lăsat. A trebuit să se ajungă la executarea silită.

În ziua executării părintele a chemat tot satul să dea o mână de ajutor. Au venit şi cei doi executori judecătoreşti, poliţia din comună, poliţia din Mizil, o întregă desfăşurare de forţe. A început inventarierea bunurilor şi demolarea. În ciuda ameninţărilor domnului Tudorache, întreaga parohie se mobilizase ca o mare familie. Şi foarte mulţi bătrâni şi pensionari au muncit până seara târziu. Mai întâi acoperişul, apoi zidurile. Gardurile şi puţul. Încet, încet tot terenul s-a eliberat. La lăsarea întunericului nu mai rămăseseră decât fundaţiile. Peste câteva zile au fost scose şi ele cu totul.

De acum terenul era liber, proiectul bisericii era gata. Părintele Constantin era mulţumit. Putea preda ştafeta fiului său, părintele Gabriel Joiţa. În după amiaza zilei de 15 iulie 2007, Preasfinţitul Sebastian, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a săvârşit slujba de punere a pietrei de temelie a viitoarei biserici cu hramul Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat acum câteva zile că biserica este aproape gata. S-a ridicat exclusiv cu munca voluntară a locuitorilor din cele două sate. Dar cea mai mare surpriză a fost când părintele mi-a arătat o basculantă de nisip în curte: “Rămăsesem fără nisip. Ne-a salvat Nea Gigi Tudorache”. Apoi mi-a povestit cum şi-a adus acest om sprijinul lui la ridicarea bisericii şi de câte ori a ajutat. Dar nu numai el. Şi neamurile lui. Soţia, fiii şi nurorile au ajutat fiecare cu câte ceva. Cuscrul lui Nea Gigi, Nea Fănică Enoiu, e om de bază, nelipsit de pe şantier alături de toţi ceilalţi oameni de bine din sat. Când s-a rememorat episodul cu executarea silită, el a ţinut să zică: “A fost ce-a fost, dar până la urmă a învins binele!”.

Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *