LOADING

Type to search

De la Ierusalim la Ierihon

Ortodoxie si traire

De la Ierusalim la Ierihon

Share

        

Nu voi scrie în acest articol despre o călătorie reală în Ţara Sfântă, făcută de nişte pelerini doritori de o folositoare hrană a sufletului. Articolul cuprinde o „excursie” metaforică, în plan spiritual, între cele două cetăţi care simbolizează, în cazul de faţă şi nu numai, urcarea şi căderea duhovnicească a omului. Bunul Dumnezeu ne vrea călători spre Ierusalimul cel ceresc, dar nu ne obligă. Hotărârea e a noastră. Cei mai mulţi alegem, dintr-o libertate greşit înţeleasă, ca ţintă a călătoriei noastre „Ierihonul”. Şi cât de obositor şi plin de pericole este acest drum, pentru mulţi, fără întoarcere! E plin de tâlharii care ne aşteaptă, voind să ne topească şi bruma de credinţă pe care încă o mai avem. Suntem „răniţi sufleteşte şi lăsaţi la margine de drum, aproape morţi”. Alţii, mai cu putere în voinţă, reuşesc să-şi păcălească urmăritorul şi să apuce pe calea ce duce spre Ierusalimul cel Nou. Bucuroasa întoarcere şi binecuvântata ajungere acolo stă la îndemâna omului, dar nu (numai) în puterea lui, ci în puterea Celui Care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15,5).

                    Noul Testament ne prezintă câteva călătorii ale Domnului nostru Iisus Hristos, alături de ucenicii Săi, la Ierihon. Dar înainte de a-Şi începe lucrarea mesianică, Domnul Iisus a fost dus de Duhul în pustia Carantaniei, la o distanţă de circa 5 km de Ierihon, unde a postit patruzeci de zile. Aici, pe muntele postirii, Fiul lui Dumnezeu a biruit o întreită ispitire a satanei, căci, în finalul ostenelii demonice, Iisus Biruitorul îl ruşinează pe ispititor, poruncindu-i: „Mergi înapoia Mea, satano …” (Mt.4,10). Doar Sfântul Evanghelist Luca încheie relatarea ispitirii cu această precizare: „Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Lc. 4,13). Expresia „ până la o vreme” s-a împlinit pe o altă înălţime, pe Golgota, prin vinderea lui Iisus de către Iuda Iscarioteanul, în care a intrat diavolul,  şi prin răstignirea Fiului Omului, din porunca arhiereilor vremii. Pe dealul Golgotei, ca şi pe cel al Carantaniei, Iisus l-a biruit pe diavol, căci n-a ascultat îndemnul lui, rostit prin gura trecătorilor care Îl huleau, zicându-I: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Mt.27,40). Dacă s-ar fi dat jos de pe cruce, ar fi ascultat de cel viclean, şi nu de Tatăl din ceruri, Care L-a timis să bea din paharul suferinţelor şi să fie dat pe mâna păgânilor pentru a fi răstignit. Iisus Biruitorul Şi-a desăvârşit biurinţa prin accepatarea morţii pe Cruce, ca noi să fim veşnic vii prin credinţa în Învierea Lui. Cuvintele hristice: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu” l-au întristat pe satana, văzându-se biruit.

                    Domnul Iisus, cunoscând multa necredinţă a cărturarilor contemporani Lui, a cercetat şi Ierihonul, pentru a-i mustra pe sârguitorii „apărători” (dar mai puţin împlinitori) ai Legii. Raza de Lumină din Ierusalim a coborât la Ierihon să vădească faptele întunericului. Încăpăţânarea cărturarilor de a nu-L vedea pe Iisus Nazarineanul ca Fiu al lui Dumnezeu, de a nu-I accepta puterea dumnezeiască prezentă în minunile Sale, nu L-a oprit pe Învăţătorul învăţătorilor din vestirea Evangheliei Sale. Lumina luminilor a coborât acolo unde era întunericul mai mare, unde inimile erau de piatră, iar ochii „deschişi” nu vedeau.

                    Dintre toţi locuitorii Ierihonului doar mai marele vameşilor, Zaheu, care s-a urcat într-un dud, vroia să-L vadă pe Iisus. Ceilalţi din apropierea Lui nu-L vedeau. Zaheu dorea să ştie cine este Iisus. Poate tocmai de aceea, el a fost văzut întâi de Acesta, şi l-a chemat să coboare degrabă. Scopul chemării n-a fost doar un dialog divino-uman, ci o schimbare lăuntrică a păcătosului chemat la pocăinţă. Domnul Iisus s-a autoinvitat în casa lui Zaheu, dar nu ca oaspete, ci ca Stăpân, căci i-a zis: „astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Lc.19,5). Cuvântul „astăzi” are semnificaţia unui prezent continuu. Mare taină e aceasta, şi greu de priceput de cei grăbiţi în a-L judeca pentru că „ a intrat să găzdiuască la un om păcătos” (Lc.19,7). „Uitarea”lui Iisus de a pleca de la Zaheu, sau, mai bine zis, ţinerea promisiunii făcute, poate fi urmarea, dar de ce nu cauza convertirii lui Zaheu? Iisus nu l-a mustrat pentru starea lui păcătoasă, dar, poate, privirea Sa i-a provocat căinţa sinceră (Lc.19,8). Zaheu s-a hotărât să nu mai ia bani de la cei ce nu aveau, ci chiar să dea şi celor ce aveau. Pentru această „venire în sine”, Iisus i-a zis: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Lc.19,9). Iudeii se credeau fiii lui Avraam, fără fapte, dar Domnul Iisus l-a pus pe Zaheu în cinstea de fiu al lui Avraam, pentru puterea lui de a ieşi din Ierihonul păcatelor şi a pune început bun urcării sale spre Cetatea păcii.

                    Altădată, la trecerea lui Iisus prin Ierihon, fiind însoţit de ucenicii Săi, şi alăturându-li-se mulţime mare, El a întâlnit un cerşetor orb, pe nume Bartimeu. De la trecători, acesta a auzit că printre ei se află şi Iisus Nazarineanul. Plin de nădejdea că Hristos va avea milă de el, şi stăpânit de credinţa că îl va putea vindeca, n-a cerut altceva decât îndurarea Fiului lui David. Vindecătorul şi Slujitorul celor aflaţi în suferinţă n-a fost nepăsător la strigătele repetate ale orbului. Şi pe acesta, ca şi pe vameşul Zaheu, l-a chemat la El. Deşi Domnul Iisus ştia ce Îi va cere cel chemat, l-a întrebat, totuşi: „Ce voieşti să-ţi fac?” (Mc.10,51). Bartimeu era convins că răspunsul dat: „Învăţătorule, să văd”, nu depăşeşte nici puterea şi nici mila Celui Care „n-a venit în lume să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mc.10,45). Cuvintele de încheiere ale Învăţătorului: „ Mergi, credinţa ta te-a mântuit” au pus capăt nevederii cerşetorului Bartimeu. El n-a mai cerşit nimic pentru trup, ci, urmându-L pe Iisus, a avut din belşug toate cele necesare sufletului.

                    Mă apropiu de sfârşitul acestei „excursii” pe drumul de piatră al cuvintelor, drum pe  care semnele de punctuaţie ar putea fi nişte trepte de „odihnă” pentru călătorul puţin obosit. Voi încheia cu o pildă a Domnului Iisus, spusă unui învăţător de lege, care s-a apropiat de El cu gând de ispitire. Voind să se „îndrepteze pe sine”, învăţătorul de lege dorea să afle de la Iisus cine este aproapele său. Iată cum dorinţa desăvârşirii sale a născut îndemnul milostivirii auzit de el din gura Celui mult milostiv.

                    Învăţătorul lumii i-a istorisit celuilalt învăţător o (posibilă) întâmplare. Un om, apăsat de grijile vieţii, cobora spre Ierihon, iar cei ce stăteau la pândă, doar, doar le va ieşi cineva în cale, ca să-şi astâmpere răutatea, „l-au dezbrăcat şi l-au rănit, lăsându-l aproape mort” (Lc.10,30). Ivindu-se „prilejul”,  „un preot cobora şi el pe aceeaşi cale” (Lc.10,31). Din „inerţie”, preotul nu s-a putut opri lângă cel rănit, ci şi-a continuat drumul. Avea şi el grijile sale. Poate încă se mai cunoştea pe cale urma preotului, când un levit îşi oboseşte picioarele, trecând şi el „pe lângă” cel rănit. L-a văzut, dar doar atât; a mers mai departe, în drumul său. Unuii comentatori ai acestei pilde spun că preotul şi levitul se îndreptau spre Ierusalim, dar de la Ierihon spre Ierusalim se urcă, şi la propriu, şi la figurat, şi nu se coboară. Cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Care spune că preotul şi levitul coborau! Celui ce „coboară” nu-i stă la îndemână fapta bună, ascunsă în mila creştină. Puţin mai târziu, unui samarinean i se iveşte ocazia să-şi  arate mila de care cei doi, pe urmele cărora a călcat, nu s-au învrednicit. Nu se spune despre el că a urcat sau coborât. Dar oricum, dacă a coborât, a făcut-o până când a ajuns lângă şi „pentru cel aproape mort”. Făcându-i-se milă, „i-a legat rănile şi a turnat pe ele untdelemn şi vin”. Aceasta a fost clipa când el a încetat coborârea şi a început „urcarea” spre Ierusalimul milostivirii şi spre casa de oaspeţi, unde l-a lăsat pe cel rănit pentru a i se purta de grijă, până se va întoarce.

                    Istorisirea „întâmplării” se încheie cu răspunsul mult aşteptat de învăţătorul de lege, pe care chiar el şi-l dă, atunci când Îi răspunde Domnului la întrebarea: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Lc.10,36). I-a fost drag lui Iisus răspunsul dat de cel doritor de îndreptare. De aceea, Cel ce vrea mântuirea lumii nu-Şi întârzie povăţuirea, şi îi zice: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc.10,37). Fie ca „ciocanul” acestui îndemn hristic să fărâme inima de piatră a trecătorilor prin lumea bogată de nepăsare şi uitare, dar săracă în milă şi dragoste.

                    Doamne, ajută-ne să părăsim întunericul Ierihonului, de dragul Luminii Ierusalimului, unde este dreptate, şi pace, şi dragoste între toţi fiii lui Dumnezeu!

 

Iosif  Badiu

sursa foto: pixabay.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *