LOADING

Type to search

De la șovăielnica ascultare, în cele din urmă, la înviere

Ortodoxie si traire

De la șovăielnica ascultare, în cele din urmă, la înviere

Share

Despre cum am ajuns sa slujesc la o înmormântare
trecând de la agonie la extaz

Sfânta Parascheva de la Iași este ocrotitoarea parohiei noastre. Alături de sfânta Genoveva a Parisului, o chemăm ca ocrotire și o mărturisim ca punte de sfințenie între cei ce locuim pe meleagurile mioritice și în hexagon. Aș spune că cele două popoare, român și francez, se întâlnesc în parohia noastră întâi de toate prin sfinții lor. Aceasta întrucât sfințenia unește pe oameni.

 

0000000


Obișnuiam cu ceva ani în urmă să sărbătorim duminica următoare zilei de 14 octombrie hramul parohiei. Desigur, însă, că și ziua de 14 octombrie în sine a rămas întotdeauna importantă. Ne străduiam pe cât puteam, cu luare aminte, să luăm seama cu slujirea noastră la această zi. Astfel că, atunci când am primit apelul telefonic al mitropolitului nostru să merg chiar în ziua de 14 octombrie, care pica într-o sâmbătă, să fac o înmormântare, m-am arătat ezitant. A trebuit sa îmi spună cu delicatețe, de două ori, că și slujirea la acea înmormântare era importantă. A treia oară, desigur, n-am mai trenat, îi simțisem deja în voce o oarecare întristare că trebuie să stea să mă convingă, m-am arătat gata să împlinesc cuvântul lui, mai ales că îmi puteam rândui în ultimă instanță și să slujesc în sâmbăta respectivă, și să ajung la locul cimitirului.


Între socoteala de acasă și realizarea efectivă încape însă uneori, îngăduită de Dumnezeu, ispita. Ajuns la biserică pentru liturghie în dimineața sâmbetei din 14 octombrie, îmi dau seama brusc că nu am cu mine telefonul mobil în care se afla pe un sms adresa cimitirului. „Nu-i nimic”, îmi spun, „nu mai e timp de întors, slujesc și apoi adaug o fugă acasă să recuperez telefonul, după care pot pleca liniștit”. După terminarea sfântei liturghii, urc în mașină și țâșnesc spre casă. Ajung în arondismentul 9, unde locuiam la acel moment, o zonă de altfel extrem de aglomerată în care îți era aproape peste putință să parchezi mașina pe undeva, o abandonez pe avarie la un colț de stradă și mă năpustesc în casă. Aici, surpriză ! Nici urmă de telefon. Sun de pe fix pe soția mea, nu răspunde ! Presiunea timpului creștea, ora la care trebuia să încep înmormântarea era practic venită, ulterior aveam să aflu că soția, descoperind telefonul meu uitat, plecase cu el spre biserică ca să mi-l aducă. Problema era că nu reușeam să comunic cu ea. Și, omenește, nu vedeam scăpare.
Când nu mai ai posibilități omenești, măcar atunci te arunci cu privirea în Sus. Mi-au dat lacrimile, și, cumva scâncind în cugetul meu, m-am rugat : „Doamne, pentru împlinirea ascultării, te rog, ajută-mă !” Aproape plângeam, găsindu-mă în imposibilitatea să împlinesc cuvântul episcopului, riscând deci să dărâm acolo unde îmi spusese că este important să fiu prezent. Ceea ce nu știam eu era că cei cu înmormântarea, între timp, sunau la el cerând vești. Iar el, în plină conferință, încerca să îi liniștească prin sms-uri spunându-le că știe că am plecat deja spre ei, bănuiesc că de la soția mea.


Și așa făcând, mi-am amintit dintr-o dată de orașul unde trebuia să ajung. Meudon. Era singurul detaliu pe care mi-l aminteam din sms-ul cu adresa. Mi-am zis „fie ce-o fi, trebuie să mă apropii de acel loc”. Mă urc în mașină și demarez. Ajung în cele din urmă la fața locului. Pe străzi, pustiu. Pe gps nu știam să bat „cimitir”. Pe cine să întreb măcar ? Și iar, salvare. Văd la un moment dat o bătrânică, opresc în dreptul ei și o rog să îmi spună unde este cimitirul. „Care din ele ?” îmi răspunde ea, „sunt mai multe”. Am avut o secundă de descumpănire. „Trebuie să fac o înmormântare ortodoxă”, îi spun. Se oferă, lucru un pic neobișnuit pentru cineva în vârstă, care se deplasa cu oarece greutate, să urce în mașină si să mă îndrume spre cimitirul unde estima ca fiind numărul cel mai mare de ortodocși înmormântați. Pornim, și în câteva minute ajung în fața unei porți de cimitir larg deschise. Îmi pare că nu era nici un paznic, sau cel puțin în starea de atunci nu am reușit să observ, în orice caz fără ezitare mă năpustesc înăuntru direct cu volvo-ul, pe aleea centrală, și, o minune … văd o familie întreagă așteptând venirea mea !


În acel moment, în sufletul meu a izbucnit, brusc, învierea. Eram cam la o oră de întârziere față de ce fusese prevăzut inițial. Nu am mai stat la discuții, de îndată ce am coborât din mașină și am schimbat câteva cuvinte cu ei, cerându-mi iertare, am început slujba. Purtam un izvor de pace în suflet, îmi pare că și soarele se arătase mai cu nădejde, proaspăt ieșit din nori, ce mai, revenisem la viață recunoscător că pot să împlinesc misiunea încredințată. Simțeam că parcă picură slujba, cu soare și în suflet, și pe cer. Avec beaucoup de retard, mission (finalement) accomplie !
Desigur că dacă aș mai fi întarziat puțin, riscam cel mai probabil să nu îi mai fi întâlnit deloc. Era vorba de o familie unde se întâmplase o tragedie, mama murise într-un accident de circulație. Nu erau niște oameni prea familiarizați cu viața Bisericii, și optaseră inițial spre incinerare, iar mitropolitul reușise să le schimbe în cele din urmă cugetul spre hotărârea de a realiza o înmormântare creștinească. Mă tem că la ce revoltă aveau deja în suflete, absența mea ar fi însemnat o palmă greu de purtat pentru toată familia, zădărnicind toată lucrarea pastorală a episcopului, iar animozitatea s-ar fi întins și peste generații, ca un fel de revoltă înspre Dumnezeu. A rânduit însă Domnul ca lucrurile să se așeze, în cele din urmă, spre mântuirea lor și spre slava Sa.


Personal, cred că orice înmormântare nu poate fi slujită autentic decât în duhul Învierii ! Cum am și trăit-o ! Desigur, la momentul respectiv m-a costat destulă zbatere sufletească, dar a fost o experiență din care am rămas cu un lucru capital : să nu mai negociez ascultarea care vine din partea Părintelui meu în Hristos. Pentru că simt că de asta a îngăduit Dumnezeu ispita. Oricum, fie și că a fost de la agonie la extaz, important este că ascultarea s-a împlinit iar binecuvântarea am resimțit-o cu toții.

 

Pr. Răzvan Ionescu, Paris

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *