De mâine…

Ora prânzului într-o zi întunecoasă şi grea de noiembrie. Ploaia cădea fără încetare încă de dimineaţă, de parcă cerul voia să plângă suferinţele întregii lumi.

Aveam soarele pe faţă! Mergeam spre „clasa primăverii” (aşa numisem clasa „piticilor” dintr-a cincea) plină de copii zglobii, veseli, isteţi şi mereu dornici de nou, care-mi odihneau sufletul. Mă întrebam curioasă care va fi tema rugăciunii colective din acea zi. Aveam întotdeauna un scop precis; nu ne rugam niciodată în van. Copiii erau uimitori în propunerea temelor.

Intru! Larma se curmă ca la un semn. Îi văd aşteptând. Îi întreb ca de obicei:

– Pentru ce ne rugăm…

– Eu nu cred în Dumnezeu, doamnă! se auzi din prima bancă o voce uimită parcă de curajul stăpânului său, dar în care se distingea şi o uşoară undă de mândrie, un fel de: Na! Am spus-o!.

M-am oprit instantaneu. Ultimul cuvânt mi-a rămas nerostit iar mâna, care se înălţa a închinăciune, suspendată pentru o clipă în aer, ca într-un experiment în care forţe nevăzute o împiedicau să se supună legii gravitaţiei.

Într-o fracţiune de secundă m-au invadat întrebările, ca o grămadă de termite care-mi rodeau creierul…

M-am apropiat încet, ca de un stol de vrăbii pe care nu vrei să-l sperii cu paşii tăi. Marius mă privea neliniştit. În ochii lui citeam deopotrivă: ruşine, teamă, îndoială, dar şi o suferinţă lăuntrică, ascunsă până atunci privirilor mele. Nu citeam în schimb ură sau dispreţ, cum îmi fusese dat uneori să descifrez în privirile elevilor care-mi spuneau că sunt atei (dar cărora le-am respectat opţiunea).

Îl mângâi uşor pe creştet şi nu îl simt încordându-se… Oftează scurt, dorind să nu se desconspire, şi-i simt o uşoară părere de rău când îmi retrag mâna…

Marius era un copil pe care nu puteai să nu-l remarci. Vioi, cap rotund învăluit într-o claie de inele rebele de culoarea castanei coapte, cu ochi inteligenţi sfredelitori, mereu gată să pună întrebări şi să afle răspunsuri.

– Şi de ce nu crezi tu că există Dumnezeu, Marius? – îl întreb la fel de calmă şi de blândă.

Nu mi-a răspuns imediat. Se uita la mine uluit… Cred că se aştepta la cu totul altă reacţie. Îl simţem ca un resort, strâns de o mână nevăzută, luptându-se disperat să se elibereze…

– Pentru că bunicul mă loveşte de câte ori vorbesc de Dumnezeu!

E rândul meu să prelungesc tăcerea. Ceilalţi elevi îşi ţineau respiraţiile neîndrăznind să clipească. Se temeau ca nu cumva, în căderea ei, vreo geană rebelă să curme liniştea.

– Ajută-mă să înţeleg! Între a nu crede şi a fi lovit când rosteşti cuvântul Dumnezeu este o mare diferenţă.

În ochii lui Marius se aduna încet, în boabe de lumină, toată roua pământului. Cu o ultimă sforţare, ca un alergător care vede linia de sosire, îmi spune repede:

– Eu pot să rup şi o icoană!?

Nici el nu-şi recunoaşte vocea mai mult întrebătoare decât afirmativă.

-Să înţeleg că ai şi rupt!

-Nu! Dar aş putea…

-Dacă ţi-ar cere bunicul tău?…

-Nu, dacă ar avea el una. Aşa cum mi-a rupt-o pe a mea….

-Când s-a întâmplat asta, Marius?

Nu-mi mai răspunde. Lacrimile îi inundă gura ca un râu învolburat care-şi găseşte lacul în care să-şi plângă dorul de izvoare.

Dintr-o dată, într-o învălmăşeală de nedescris, copiii răspund la întrebările nerostite:

-N-are părinţi, doamnă!

-Trăieşte doar cu bunicul!

-Ba are mamă!

-Dar e plecată!

-Bunicul lui cam bea!

-Nici nu-şi mai aminteşte mama!

-A plecat de când era foarte mic!

-Marius se ruga mereu ca ea să se întoarcă!

-Dar e la muncă!

-Îl bate când îl prinde rugându-se!

-I-a rupt fotografia mamei!

-Şi icoana!

-La care se ruga să se întoarcă!…

Ploaia de răspunsuri se curmă la fel cum a început. Doar lacrimile lui Marius se încăpăţânează să-i brăzdeze chipul transfigurat de atâta suferinţă. Nu se împotriveşte când îi şterg faţa şi nici când îl mângâi. Îl strâng în braţe uşor, ca pe un obiect fragil de care te temi că s-ar putea frânge.. Mă înconjoară cu mânuţele şi se uită la mine cu o disperare mută care-mi strigă: Nu mă lăsaţi! Ceilalţi copii se apropie încet. Lacrimile curg ca într-o rugă fără de sfârşit, concurând cu ploaia care ne priveşte uimită prin fereastră… Lacrimi purificatoare ca şi rugăciunea însăşi…

În acea înfrăţire de suflete cristaline vocea lui Marius răzbate din nou:

– Dar de mâine aş putea crede iarăşi, doamnă!…

Copiii se desprind cu priviri întrebătoare. Marius repetă mai tare ca să se convingă parcă şi pe sine:

– De mâine voi crede, doamnă!

– De ce de mâine, Marius?

– Mâine… ar trebui să se întoarcă mama!…

„Tatăl nostru, care eşti în ceruri…” rugăciunea începe instantaneu, pentru acelaşi gând, nerostit, dar de toţi ştiut.

Camelia Ciobotaru

Profesor de religie

Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” – Focşani