LOADING

Type to search

De vorbă cu bunul simţ

Ortodoxie si traire

De vorbă cu bunul simţ

Share

Plecat de la o conferinţă patronată de ASCOR şi de duhurile adiacente unor astfel de evenimente citadine cu iz de transgresare în lumea reală a comuniunii guvernate de un alt duh – mai surprinzător decât credem, încercam să analizez cauzele deselor neînţelegeri de mesaje (intrinseci unor astfel de întruniri) ce vădit îţi sclipesc în ochi cu o aşa de mare intensitate, încât ai putea jura că cei de la amvoanele sălilor respective nu sunt cosângeni cu cei care îşi ciulesc urechile dornice de o eufonie autentică, spre cei cu microfoanele în faţă (şi viceversa). Iar de acest aspect al dezacordului dintre emiţători şi receptori m-am izbit şi continui să mă izbesc cam la fiecare conferinţă de acest gen, conferinţe ce, culmea, vor a fi nişte smerite dialoguri constructive, pline de har şi adevăr, dar, după câte am constatat, nu şi de un bun simţ elementar, care – fie vorba între noi cei ordodocşi, noi cei ce trăim în firea dragostei, în firea adevărului şi a vieţii – lasă loc unei deplin justificate întrebări cu privire la modul nostru de raportare la ceea ce noi afirmăm a îndeplini, şi deci, a fi. Şi de aici încolo, saga poate să continue: ce avem şi cine suntem, ce vorbim (avem) şi cum lucrăm (suntem)? Iar răspunsul la aceste interogaţii, aşa cum eu îl văd în lumina acelui: “milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9,13), este pe cât de simplu pe atât de neînţeles în zilele recentelor noastre deveniri. Totul necesită o minimă sinceritate în ceea ce priveşte ceea ce ai tu – ca şi emiţător – de oferit, şi ceea ce au dobândit până la momentul transmiterii mesajului, cei care te ascultă. Şi mai precis, dacă cei cărora se adresează mesajul au capacităţile necesare receptării unui minim de informaţii pe care să şi le poată digera pentru a reuşi continuarea dialogului în limitele parametrilor doriţi de cei ce au luat iniţiativă informării sănătoase a maselor. Căci nu de puţine ori exortaţioforii noştrii trăiesc cu convingerea că auditoriul – ce de multe ori este constituit din aceleaşi persoane prezente mai la toate conferinţele de acest gen – e obligatoriu un corpus angrenat într-un proces de autodidacticism inerent unei vieţi creştine şi nu un corpus ab alio ce necesită o influenţă continuă în acest demers al edificării lor corporalo-spirituale. Iar această înrâurire de bine, prin mâini şi cuvinte, nu are încă un plan de infrastructură, darămite o existenţă activă în societatea post-modernă românească.

Cu alte cuvinte, exortaţioforii noştri ar trebui să analizeze mai întâi piaţa ascoristă (şi nu numai) printr-o simplă audiere a unui număr variabil de astfel de conferinţe, pentru a identifica atât relaţiile emiţători – receptoi, cât şi gradele lor de cultură (sufletească, cetăţenească), mai precis, receptaculii lor mintalo-sufleteşti (atât cei ai auditorilor cât şi cei ai conferenţiarilor) prin care şi-au însuşit anumite cunoştinţe, dar şi modul în care şi le “vând”, şi le înfăţişează publicului pentru a fi luate ca atare – de cele mai multe ori acestea erijându-se în adevăruri universal-ortodoxe; şi astfel, pornind de la această minimă analiză a pieţei, pot să-şi pregătească din timp un exordiu pe măsura celor cărora le este adresată cuvântarea de luare-aminte şi îndemn frăţesc, acest lucru nestricând aspectul fârtato-comuniunii, ci din contră, contribuind la o mai bună asimilare a informaţiilor primite.

De ce spun acestea? Le zic că urmare a constatărilor personale de-alungul şi de-a latul destulor ani de “ascor-ferenţiat”, în care, la majoritatea conferinţelor, simţeam o oţioasă sforţare de a reţine titlurile acelor conferinţe, atâta timp, cât în desfăşurarea lor, titlurile erau tăinuite de acei distinşi invitaţi, care se fofilau în prea deasa predică atoatesalvatoare şi lămuritoare, ce pesemne că s-a instituţionalizat nu atât în limbajul nostru exterior, cât mai ales în cel interior, în graiul nostru propriu comuniunii cu Dumnezeu. Mai clarificator, acei conferenţiari, care de cele mai multe ori reneagă această titulatură, nu fac altceva decât să-şi defuleze convingerile cu privire la diverşi itemi adiacenţi sau în temă cu discuţiile cu pricina, de parcă noi (ascultătorii) am fi cei care îi spovedim pe ei, aceştia din urmă “neconfesându-ne” anterior printr-o privire şi o audiere de bun simţ, atât timp cât între oameni trăim şi între ei ne stingem. Am senzaţia că unii dintre conferenţiari, fie împart auditoriul în majoritate bună (înţelegătoare a mesajului) sau majoritate ne-bună (neînţelegătoare a mesajului), fie ei înşişi sunt atât de rupţi de realitatea în care se scaldă auditorii lor (neînţelegându-le unicitatea), încât prelegerile lor par a fi, printr-o delicată metaforă, că sapa între straturile de flori, dar o sapă lăsată la cheremul Ălui de sus, în timp ce îngrijitorii noştri îşi abandonează misia, specializându-se în domeniul purtărilor de sapă (purtărilor de idei) şi nu în cel firesc, al lucrărilor cu această unealtă.

Pare-mi-se că slujitorii noştri (atât timp cât ei acceptă aceată muncă de învăţători, educatori) uită că în munca lor “cu timp şi fără timp” (2 Timotei 4, 2), mai exact cea practică şi cea mistico-contemplativă, neglijează tocmai aspectul temporal (cu timp) al activităţii lor, uitând să ne hrănească la timp (Matei 24, 45), cu toate că nu-i jenează a ne lăsa cu ochii bulbucaţi înspre năzdrăvăniile lor, fapt ce nu poate împiedica apariţia unui semn de întrebare la vederea unui astfel de calcul cu un  rest neînţeles, fapt ce poate induce ideea recuzării celor auzite, cât şi a celor de la care ele au pornit. Dar acest aspect deranjant al manifestărilor de acest soi nu vizează doar pe cei ce participă în cadrul propovăduirii ascoriste, ci şi pe ceilalţi mai sus-puşi ai noştri, referindu-mă atât la clerici sau monahi (cei mai preponderenţi în astfel de întruniri), cât şi la cadrele didactice sau cei din cadrul asistenţei sociale, ce de multe ori se vrea a fi creştină. Ne vizează pe noi toţi, cei care “dăm cu sfatul”.

Căci deşi ne place să acuzăm lumea de egoism, desacralizare şi anti-teism, nu vedem babilonica stare în care ne aflăm noi înşine, noi cei de sus, sau pentru a fi mai explicit, noi creştinii, care avem o dublă cetăţenie, atât cerească cât şi pământească. Şi astfel stăm de multe ori şi vociferăm,iar la finalul verbalizării constatăm că microfonul nu a fost conectat la sursa de curent, lăsându-i pe “audio-vizualizatorii” noştri cu impresia unei pantomime pe care şi ei,chiar dacă nu se împacă cu gândul, ar trebui să şi-o însuşească pentru a putea fi de-ai casei; şi nu de-a oricărei case, ci de-ai casei Domnului nostru Iisus Hristos.

Nu înţeleg (ce-i drept, e că uneori refuz acest lucru) de unde atâta lipsă de responsabilitate faţă de nişte oameni, cărora, nu ştiu în ce măsură li s-a oferit şansa unei minime culturalizări în cele ale credinţei lor (în cazul nostru,credinţa creştin-ortodoxă) măcar în vederea observării motivelor ce au stat la baza estetismului culturii lor? Căci în vederea depăşirii acestuia şi a găsirii raţiunilor în sine , cu greu pot fi găsite persoanele avizate în această sferă de activitate, şi atunci când în sfârşit au fost descoperite, afli că şi ele au “probleme” cu amprentarea ideilor.

Nu cred că sunt singura persoană care a constatat că în diversele întruniri ascoriste (şi nu doar aici, la predicile din cadrul lăcaşurilor de cult putându-se întâlni aceeaşi situaţie) cei care propuneau auditoriului punctul lor de vedere, păreau a se adresa unei mase inerte de oameni, adunaţi ca şi peştii, la lumina lanternei ce îi “nelinişteşte” din când în când (din post în post) în balta lor autonomă, ce prea puţin comunică cu celelalte bălţi ori cu oceanul multicultural, darămite cu apele de sus. 

Şi dacă aceeaşi scenetă se repetă an de an, nu ar trebui, oare, o reformulare a informaţiilor pe care le transmitem, precum şi a modului în care o facem, de vreme ce la ora actuală, după câte ştiu, nu există instituţii cu un profil de catehizare sistematică a oamenilor cu privire la adevărurile lor de credinţă, atâta timp cât amvoniştii şi profesorii de religie nu fac faţă? Acest lucru putând fi verificat tot printr-o sinceră raportare la aspectul exterior al Bisericii, în climatul căreia cu greu putem sesiza roadele Duhului (Galateni 5, 22) dar în care, nu contenesc a ieşi la lumină roadele neosebirii celor ce sunt bineplăcute Domnului (Efeseni 5, 8-10).

Iar acest rol a informării organizate a populaţiei, în lipsă de alternative, cred că ar trebui apropriat de conferinţele ASCOR, atât cât îşi pot permite; şi chiar dacă acest lucru pare puţin utopizat, nu cred că greşesc afirmând că o minimă prefaţare orală (în principal prin explicaţia termenilor) a fiecărei conferinţe în parte şi o menţinere pe linia temelor indicate de titlurile acestora, ar dăuna sănătăţii cuiva, fie ascultător, fie mesager.

Căci de vreme ce secretul infailibilităţii minţii îl constituie chiar dragostea (André Scrima)[1], nu cred că aceasta poate fi propovăduită oricum şi de oricine, atâta timp cât ea se dobândeşte personal şi tot personal se şi retransmite, iar în această ultimă fază, această iubire, purtând şi peceţile personal-umane ale celui ce acţionează în acest sens. Şi sincer, cred că avem nevoie de o toaletă a bunului simţ înainte de a vorbi de o iubire care te salvează de absurditatea lumii, căci tocmai lipsa bunului simţ vădeşte o ilogicitate, în vreme ce iubirea poate convieţui liniştită cu absurdul lumii dehristificate: “Căci dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare vameşii nu fac şi ei la fel?” (Matei 5, 46).

Iar un bun simţ se verifică prin raportarea la sensul lui prim: pentru ce, pentru cine? În afara acestui sens (stabilit printr-un proces minuţios şi nu doar rogaţional), totul, oricât de înmuiată în francheţe ar putea fi cuvântarea, se transpune sub incidenţa incertitudinii, a hazardului şi, de ce nu, a prostiei.

Cred că un dialog autentic trebuie să porneasca de la premiza necesităţii unei justificări conştiente a ceea ce facem, fără o asemenea pornire lăuntrică nefăcând altceva decât să capitulăm înainte de începerea luptei.

O simplă analiză a anturajului nostru (a ceea ce ne înconjoară) ar lămuri într-o primă fază identitatea pieţei de consum (care indirect ni se spovedeşte prin fiece lucru de zi cu zi), iar de aici încolo, putând începe schiţarea unui mesaj veridic, hrănit din izvoarele vieţii cotidiene, fie bune, fie rele.

Vi se pare simplu? Aşa şi este. Căci: “Jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11,30). Atunci de ce le lepădăm?!

Bucur Andrei-Codrin


[1] André Scrima, Antropologia apofatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p.216.

1 Comment

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *