Desculț prin Cer

Sărbătoare a curajului și a depășirii orizontului durerii, Paștele, această supremă Trecere, îl proiectează pe omul precar dincolo de oricare limită a vulnerabilităților în care se simte încorsetat. Ceea ce pare a fi destructibil află acum calea unei confruntări maxime cu temeiurile intime ale existenței veșnice. Rațiunile lui Dumnezeu schimbă disperarea umanității în șansă, întristarea în bucurie, moartea în Viață. Suferința va grăbi această inversare de roluri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur are a o zugrăvi în aceste cuvinte: “Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că (de ea) ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului !”. Paradoxal ! Moartea însăși piere în vâlvătaia iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru om: o dragoste care, de altfel, nu mai poate muri.

Descoperită lumii ca sens inițiatic, ca un parcurs pavat cu dogmele unor înțelesuri greu descifrabile, minunea aceasta indică – practic – o altă finitudine a vieții, ascunzând în lumină adevărul că existența noastră nu poate suferi restricția unei morți implacabile. Zilele dobândesc astfel rostul unor zbateri care au codul veșniciei, lăsate să rescrie timpul cu caractere adânc încrustate în icoana lui Dumnezeu la care nu există timp. Cerurile găsesc pentru om un răspuns logic, coerent: dăinuirea !

Acoperișurile realității, aflate până nu demult sub cheie, se dau încet deoparte pentru a lăsa între Dumnezeu și lume calea deschisă. Omul primește cheile Împărăției Cerurilor. Poate deschide și poate intra desculț acolo, cu picioare vesele, alergând peste nori. Dumnezeu însuși se lasă de acum în seama omului, la mintea lui, la măsura lui, ca să-și regăsească statura în el. Curățit la spălarea Cinei, păcătosul înțelege că fără Dumnezeu va fi inaccesibilă o astfel de plutire. E nevoie de ceva mai mult decât o statură de om ca să întâmpini pe Domnul în văzduh ! Este nevoie pentru aceasta de o statură de copil, pare-se. “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3), zice Domnul !

Ce ne rămâne de făcut ? Să reînvățăm jocul !

Copiii îl știu. Ei știu să fie smeriți, curați, nerăutăcioși, nedeprinși cu patimile, cu clevetirile, cu judecățile…

Să ai un suflet de copil e ca și cum ai lăsa o vrabie să-ți zboare înăuntru, în piept. Să ai sufletul de copil e totuna cu a culege ciripitul păsărilor cu mâna goală, ca să le păzești în pumni țipetele ca pe niște luminițe de stea.

A fi copil la suflet e ca și cum n-ar mai fi pe lume nici griji, nici suferințe, nici dureri și toți oamenii s-ar iubi cu iubire sfântă, așteptând daruri la zile de sărbători, ca să primească bucuria și încrederea, pacea și binecuvântarea în locul spaimelor sau în locul urii…

Să afli că ai murit față de lumea tentațiilor de toată ziua, dar să nu doară asta… iată marea minune. O minune de care vrea să ne împărtășească pe noi Domnul !

Hristos a înviat ! Noi însă … ce vom face ?!

Lucian Grigore