LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Despre familia creştină între tradiţia autentică a valorilor perene şi modernitatea consumistă a gândirii trecătoare – Provocări şi perspective…

Share
 
           
           
 
După cum ştim cu toţii Biserica Ortodoxă Română a declarat anul 2011 ca an jubiliar al Botezului şi a Sfintei Cununii, fapt ce m-a determinat să vorbesc despre familia creştină, care prosperă şi dăinuie (numai) sub harul Duhului Sfânt şi sub legătura dragostei dintre cei doi tineri, bărbat şi femeie, primită prin Sfânta Taină a Cununiei. Statul şi Biserica au cooperat şi s-au consultat în ceea ce priveşte necesitatea din domeniul legislaţiei privind educaţia copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii care au probleme majore de ordin social. Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca, 2:52). Rolul ei este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Ccăci familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copiii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi, dovada faptul că însuşi Dumnezeu-Fiul s-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca un copil, crescut într-o familie. Cununia celor doi tineri (bărbat şi femeie) este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Iisus Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate, purtând în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice. De aceea, familia niciodată nu va putea fi redusă la aspectul biologic, juridic, psihologic, social sau cultural, fiindcă ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.
 
Dintre toate Tainele pe care le are Biserica, singura care nu a fost instituită de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aceasta a familiei. Ea a fost instituită de Însuşi Dumnezeu în grădina Eden când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam şi pe Eva zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul şi femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar şi la rău, la bucurii dar şi la necazuri, la rugăciune dar şi în momentele de rătăcire şi slăbire a credinţei, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia, precum ne arată şi Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Corinteni: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Corinteni 7:12-14). Însuşirile familie creştine sunt: unitatea şi egalitatea între cei doi; dragostea şi buna învoire dintre soţi; curăţia; sfinţenia, care trebuie să sălăşluiască în fiecare familie pentru că Taina Cununiei mare este după cum ne relatează şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5:32); şi trăinicia căsătoriei, adică ca cei doi să se păstreze împreună curat şi cuviincios pentru întreaga lor viaţă: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Marcu 10:6-9).
 
După cum vedem, căsătoria presupune multă jertfă, precum şi Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel, şi împreună cu el mulţi părinţi ai Bisericii vorbesc adesea despre căsătorie, arătând scopul acesteia, acela de înmulţire. În ziua de azi însă în societatea în care trăim imaginea întâlnirii trupeşti dintre bărbat şi femeie a fost pervertită. Societatea noastră trece printr-o criză în ceea ce priveşte familia. Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională, se află în criză profundă, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, pentru că auzim în ultima vreme de multe familii destrămate sau dezorganizate care lasă în urmă copii vagabonzi, copii ai străzii, copii dependenţi de droguri şi alcool care devin criminali înainte de vreme. Toate aceste categorii menţionate nu sunt altceva decât o problemă care ne priveşte pe noi pe toţi chemându-ne în întâmpinare, spre a ne implica şi coresponsabiliza în ameliorarea lor, prin acte caritabile şi filantropice, prin dragoste şi prin stăruinţă în rugăciune pentru ei. O altă problemă gravă din cadrul familiei este rata ridicată a avorturilor. Multe femei aleargă la medicul „măcelar”, care cu brutalitate sfâşie trupul plăpând al copilului nevinovat ce nu are puterea de a se apăra. Aceasta nu este altceva decât o alergare spre crimă pentru că sufletul se uneşte cu trupul în clipa cea sfântă şi binecuvântată, adică în momentul concepţiei şi procreaţiei, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi încă din primele veacuri ale creştinismului. Odată zămislit, cel din pântece devine o persoană umană alcătuită din trup şi din suflet, care are drepturi civile iar tu ca mamă îl arunci la gunoi. În aceste condiţii misiunea duhovnicească este extrem de dificilă. Întâi de toate noi preoţii şi voi părinţii trebuie să explicaţi tinerilor că pentru a întemeia o familie îţi trebuie în primul rând credinţă în Dumnezeu. Cu toate acestea însă, Criza familiei de astăzi nu poate fi totuşi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu Creatorul care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1:28). Dacă îţi pui nădejdea în Domnul Dumnezeu această criză poate deveni o binecuvântare pentru că şi necazurile şi greutăţile ne dau o lecţie de viaţă prin intermediul căreia de multe ori iubirea dintre cei doi creşte. Căsnicia este mai mult decât împlinirea unei convieţuiri sociale. Ea este o cale spre împărăţie cu nimic mai prejos decât drumul monahului.
 
            Referitor la tradiţie şi modernitate în familia creştină, privită şi abordată finnd din perspectiva existenţei umane, familia reprezintă un adevărat izvor de viaţă. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi. Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei sunt tot mai mult diminuate. „Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut «cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni» (Luca 2, 52). Rolul său este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsură şi pentru biserica mică, se aplică şi reciproca. De aceea, responsabilitatea şi grija pe care statul, toate celelalte instituţii şi fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestăm faţă de ea constituie o necesitate ce se impune de urgenţă în zilele noastre.
 
Învăţătura Bisericii Ortodoxe defineşte familia, care ia fiinţă prin Sfânta Taină a Nunţii sau a Căsătoriei, drept biserica cea mică, sau biserica domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului cu femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numită plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii unei vieţi creştine şi al procreării. Pentru că această uniune se face “în Hristos şi în Biserică”, ea primeşte chipul unirii dintre Iisus Hristos şi Biserică. Prin unirea tainei, cele două părţi devin indisolubile şi convergente. Prin asimilare şi reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar împlinirea ei face vie şi lucrătoare Evanghelia în Biserică şi în lume. Şi tot în virtutea acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea al Sfintei Treimi devine modelul de manifestare al familiei creştine, după cum susţinea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
 
La nici o săptămână de la începutul anului civil avem marea sărbătoare a Botezului Domnului sau Epifania (arătarea sau descoperirea Sfintei Treimi). Cu acest prilej vedem cum Tatăl mărturiseşte despre Fiul: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mat. 3, 17). Pe tot timpul propovăduirii Sale, Mântuitorul nostru Iisus Hristos subliniază: “Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui” (In. 14, 10). Iar despre Duhul Sfânt, spune: “Şi Eu Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac… Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 16; 26). El este “Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! şi Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 15-16). Acest chip al comuniunii intertreimice este şi trebuie să rămână modelul familiei creştine. În felul acesta, tatăl trebuie să fie preocupat să afirme autoritatea mamei în faţa copiilor. Mama trebuie să se străduiască şi să le arate copiilor iubirea plină de grijă şi ocrotire a tatălui. Copiii trebuie să vadă unitatea iubirii părinţilor şi toate darurile pe care le primesc din aceasta. Iată valorile definitorii ale familiei creştine. Că aceste valori au fost comentate în diverse timpuri, că s-au accentuat anumite laturi, după “nevoile vremii”, căutându-se mai tot timpul diluarea importanţei lor, se vede cel mai clar în contemporaneitate.
 
Dacă în urmă cu 63 de ani, la 10 decembrie anul 1948, se statua în Declaraţia fundamentală a drepturilor omului, art. 16, c. 3 că “familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat” se observă că politicile actuale sunt contrare acestei declaraţii. Prin metode de exacerbare şi extrapolare a unor principii bine definite prin termeni consacraţi s-a ajuns la inventarea de noi termeni, prinşi într-un limbaj lipsit de consistenţă şi axat doar pe satisfacţia imediată şi egoistă. În foarte multe studii de specialitate se recunoaşte rolul de participant activ al familiei în cristalizarea economiei, valorilor şi comportamentelor moderne. În acelaşi timp, aceste valori sunt scoase din mediul lor firesc – familia, şi puse pe seama unor realizatori externi – sisteme, politici, necesităţi de multe ori inventate şi incapabile să răspundă nevoilor concrete ale familiei. S-a ajuns astfel să se vorbească tot mai mult şi total indefinit despre procesul de modernizare a “instituţiei” familiei. Este drept că, recunoscându-i-se, de-a lungul timpului, statutul de subiect social specific şi esenţial pentru viaţa publică, familia poate fi privită şi ca “instituţie”, dar, comparativ cu ceea ce înţelegem astăzi prin acest termen, este de preferat cel simplu, de biserică mică. Iar aceasta, deoarece atitudinea actuală este una şi aceeaşi cu a tendinţelor manifeste ale sistemelor, politicilor şi necesităţilor imediate în care se întrevăd trei mari tendinţe distructive pentru familie, şi anume: cea privitoare la responsabilităţi, cea a delimitării şi izolării familiei de societate şi cea a alternativelor propuse să înlocuiască familia.
 
Conştienţi fiind că suntem responsabili mai întâi familiei şi abia apoi societăţii, alfel spus, în raport cu responsabilităţile tradiţionale ale părinţilor întreolaltă şi faţă de copii, ale copiilor faţă de părinţi, care formează coeziunea şi comuniunea în familie şi care sunt reduse uneori, tendenţios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar, observăm că se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor, a persoanelor în familie. Familia nu mai este împreună responsabilă pentru membrii săi, iar aceştia nu mai sunt datori întâi familiei în ce priveşte coresponsabilitatea, ci societăţii sau, mai precis, instituţiilor abilitate. Această tendinţă a condus în unele legislaţii de aiurea şi conduce treptat, dacă se va merge pe acest şablon, spre pierderea personalităţii juridice a familiei, diminuându-se rolul său social. Astfel s-au diminuat şi chiar pierdut legăturile intime din familie, legăturile cu cei din acelaşi neam (alternativa românească pentru clan, un cuvânt străin folosit frecvent în studiile de specialitate; de ce oare?!), legăturile cu cei din comunitate. Rolul soţilor se rezumă nu la o viaţă împreună, ci la rezolvarea separată a problemei fiecăruia în privinţa carierei. Carierismul clamat ca o realitate de sine şi perceput ca atare la nivel individual conduce la indiferenţă faţă de problemele familiei. Funcţiile tradiţionale ale familiei: de creştere a copiilor şi de îngrijire a bătrânilor sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt împărţite cu alte instituţii sociale, total diferite de familie şi de căldura acesteia. Socializarea se rezumă fie la întâlniri protocolare, fie la unele de descătuşare a unor inhibări personale ca rezultat al însingurării. La modul acesta, familia devine doar un loc de refugiu afectiv-mizantropic ca reacţie la stresul cotidian.
O altă direcţie de diminuare a importanţei şi rolului familiei este cea a delimitării şi izolării ei de societate. În tot mai multe lucrări de sociologie, psihologie, psihopedagogie etc., lucrări ce observă şi notează tendinţele actuale în e(in)voluţia familiei, o consideră pe aceasta drept locul unor simple legături şi interese private. Nimic din ceea ce “produce, provoacă şi generează” familia nu este absolut necesar societăţii în forma sa structural-instituţională. Ea este o desfăşurare de trăiri şi concepte cu valabilitate internă, care nu produc efecte în afara arealului său. Ca un revers al acestei atitudini vedem cum pentru diverşi indivizi, constituiţi într-o uniune de interese, iar nu într-o unitate de comuniune, aşa cum este familia, primul şi ultimul scop este “să ne fie nouă bine”.
Bineştiind că familia nu este locul unor simple legături şi interese private, vom afirma şi susţine că o a treia direcţie, la fel de păgubitoare, este aceea prin care familia este înţeleasă ca o simplă coabitare, lăsându-se cale liberă concubinajului sau, cum se spune mai nou, uniunilor consensuale (contract care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor). Drept urmare, se lasă a se înţelege că familia, redusă la cuplu, este o alegere oarecare, bazată pe aşa-zisa “potrivire”: gusturi comune, opţiuni, aranjamente în funcţie de interese private, fără angajamente sau responsabilitate publică. În sprijinul unei asemenea stări de lucruri sunt aduse motivaţii precum: lipsa veniturilor, a unei locuinţe, a unei persoane protectoare sau chiar a atracţiei fizice. În felul acesta, problema “spinoasă” a divorţului dispare cu totul. Din cele de mai sus, se observă că locul familiei creştine (tradiţională la noi) – comuniune de iubire – este luat de individualismul egocentric. Structura şi funcţiile familiei în raport cu importanţa sa socială sunt diminuate, total schimbate sau chiar pervertite. Toate aceste modificări s-au produs şi se produc cu aportul major a ceea ce numim informaţie. Pentru că a pierdut exerciţiul dialogului, accident care a avut loc încă din momentul căderii lui Adam, omul modern a devenit în egală măsură omul receptor şi omul monologic. Îşi impropriază extrem de uşor atitudini induse, iar finalitatea eşuată nu este niciodată împărtăşită. Adevărul este că nu poţi împărtăşi (oferi şi dărui) ceea ce nu ai. Ca orice fals, este doar împrăştiată, răspândită. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, ce are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut “cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca, 2, 52). Fiindcă, după cum am spus şi la începutul acestui material, rolul ei este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsură şi pentru biserica mică, se aplică şi reciproca.
 
Referindu-ne la pastoraţia familiei care trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei vom susţine cu toată tăria şi convingerea că prin metodele sale pastorale Biserica trebuie să lucreze permanent la întărirea familiei.Parohia este comunitatea familiilor aflate în comuniune harică de credinţă şi mărturisire. La rândul lor, comunităţile “care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice”, formează comunitatea creştinilor ortodocşi care este Biserica Ortodoxă Română (Statutul BOR, art. 1). În virtutea acestei responsabilităţi, fiecare slujitor al Bisericii trebuie să caute cele mai adecvate metode de pastoraţie pentru familie. Departe de a cuprinde întreaga varietate a acestora, credem că ele trebuie să se raporteze concret tocmai la tendinţele de disoluţie enunţate. Prin urmare, pastoraţia familiei trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei. Spun Părinţii Bisericii că, aşa cum nu putem să avem mai mulţi părinţi trupeşti, nu putem să avem nici mai mulţi părinţi duhovniceşti. Şi cum cei doi părinţi trupeşti devin una prin Taina Nunţii, la fel şi părintele duhovnicesc, prin unicitatea sa, ni se face născător spre Împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Iisus Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15). De aceea, preotul duhovnic este primul responsabil de îndrumarea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă. Importanţa mărturisirii soţilor la acelaşi duhovnic (con)stă în faptul că acesta poate să medieze şi să prevină orice conflict latent care ar apărea între aceştia, că poate să le dea sfaturi, îndemnuri şi chiar porunci care să păstreze unitatea de gândire şi acţiune, că în acelaşi părinte duhovnicesc îşi găsesc ei înşişi împăcarea, mulţumirea şi împlinirea de sine, manifestându-se plenar ca persoane şi păstrând în acelaşi timp unitatea familiei în duhul lui Iisus Hristos. La fel de important este ca părinţii să fie conştientizaţi şi îndrumaţi de către preot asupra modului de creştere duhovnicească a copiilor lor. Să fie aduşi de mici la biserică, să fie împărtăşiţi, iar odată cu creşterea vârstei, să se spovedească la acelaşi duhovnic la care merg şi părinţii lor pentru considerentele expuse mai sus. În felul acesta, părinţii devin modele pentru copii şi se evită mult mediatul vedetism.
 
O altă metodă pastorală este aceea a implicării fiecărei familii în viaţa comunităţii, parohiei.
 
Mediile familiale diferă într-o comunitate tocmai prin unicitatea lor. Astfel se manifestă în mod vizibil, unic şi plenar Taina Căsătoriei, care începe cu binecuvântarea din Biserică şi se desăvârşeşte în Împărăţia lui Dumnezeu. A găsi rostul fiecărei familii într-o comunitate înseamnă împlinirea sufletească a fiecăreia în parte, afirmarea şi conştientizarea rolului social pe care îl au şi împlinirea lor eshatologică. Responsabilitatea cea mai mare a preotului în problema familiei stă în a explica fiecărui cuplu de tineri în parte importanţa Tainei Nunţii sau a Căsătoriei. Atenţia lui trebuie să fie îndreptată în special asupra a ceea ce se prezintă în mod eronat, deformat şi fals despre familie prin diferitele canale media. Faptul că aceasta nu este o simplă înţelegere, care poate fi încălcată oricând ori abordată oricum. Că se face pentru veşnicie, şi nu pentru o perioadă anume, un timp dat sau o vreme oarecare. Se face pentru împreună-mântuirea celor doi şi a celor ce iau fiinţă prin ei, şi nu pentru alte scopuri (I Cor. 7, 14). Că relaţia de concubinaj înainte de căsătorie lasă răni adânci şi greu de vindecat nu doar în viaţa celor doi, ci şi în cea a urmaşilor lor. Că Logodna nu substituie şi, deci, nu ţine locul Cununiei. Că preotul nu poate “dezlega” ceea ce este nefiresc şi în afara Tainei. Ca atare, rolul preotului şi al comunităţii credincioşilor este acela de a susţine şi întări familia, de a-i da importanţa cuvenită, subliniind faptul că ea este centrul spre care se îndreaptă şi prin care se propovăduieşte în lume Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în care sălăşluieşte de-a pururi Sfânta Treime: “Că unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20).
 
 
 
 
 
Stelian Gomboş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *