Despre Filioque
Share
Una din ereziile care au determinat ruperea dintre apus si rasarit la 1054 a fost introducerea in textul crezului niceo-constantinopolitean a termenului FILIOQUE.
O critica severa a formulei despre purcederea Duhului Sfant „din Tatal si din Fiul” o face Patriarhul Fotie al Constantinopolului (810-895) in Enciclica pe care o trimite patriarhilor orientali in 867 (Enciclica lui Fotie catre Patriarhii orientali (867). Anuntand in partea introductiva a Enciclicii despre unele inovatii cultice si canonice apusene (nerespectarea zilelor de post in timpul Postului Mare, respingerea validitatii Tainei Mirungerii savarsite de preot – acesta ar fi un drept exclusiv al arhiereilor, celibatul obligatoriu pentru preoti), patriarhul Fotie subliniaza apoi ca „erorile latinilor” au atins culmea in aceea ca au ajuns „sa falsifice si sfântul Simbol (al credintei), a cărui autoritate e inatacabila, dupa toate hotararile sinodale si ecumenice”.Fotie inscrie in Enciclica sa din 867 doua argumente principale contra doctrinei „Filioque”, pe care, desi nu le dezvolta, totusi le considera decisive : primul numai amintit, este ca formula „Duhul purcede de la Fiul” nu are temeiul unei dogme : ea este contra invataturii Evangheliilor, se opune hotararilor Sinoadelor Ecumenice, falsifica doctrina Sfintilor Parinti. Astfel „Filioque” contine o doctrina necunoscuta in Revelatia biblica si in Traditia dogmatica a Bisericii Ortodoxe.Al doilea argument demonstreaza ca o eroare in doctrina despre Duhul Sfant constituie o eroare antitrinitara, o deviatie in insasi dogma despre Dumnezeu-Sfanta Treime. Fotie sustine ca prin Filioque se introduc „doua cauze” in Sfanta Treime. Astfel prin Filioque se neaga unitatea de principiu in Sfanta Treime si se strica raportul intre ceea ce e comun in Dumnezeu si intre ceea ce e propriu ipostaselor treimice. Fotie subliniaza in mod repetat ca, prin Filioque, se amesteca insusirile persoanelor. Dupa invatatura ortodoxa, unele insusiri sunt comune Treimii, altele numai unei ipostase. Purcederea Duhului nu e ceva comun celor trei persoane, ci e proprie uneia din ele, Tatalui.
Dar iată ce ne spun părinții athoniți în lucrarea lor despre această erezie:
Filioque
Potrivit cu dumnezeiasca Descoperire, Dumnezeu Se distinge în trei Persoane, Care sunt de o ființă, de o cinste și de o putere. Dar nu există trei Dumnezei, ci Unul. Fiecare persoană are o însușire deosebită, care arată modul diferit al existenței Sale: Tatăl este nenăscut (este singurul început și izvor al Dumnezeirii ); (Fiul este născut Se naște din Tatăl ,,mai înainte de toți vecii”); și Duhul Sfânt este purces (nu este nici nenăscut, nici nu se naște, ci purcede din Tatăl, ,,înainte de toți vecii„).
Simbolul Credinței, care s-a alcătuit la Sinoadele I și II Ecumenice (325, 381) mărturisește credința ,,întru Duhul cel Sfânt, Domnul, de viață Fcătorul, care din Tatăl purcede”, urmând cuvintele lui Hristos: ,,Când va veni Măngâietorul … Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede…”. Sinodul III Ecumenic din 431 (prin canonul 7) interzice categoric orice adaos sau scoatere din Sfântul Simbol.
Francii însă, voind să înțeleagă esența lui Dumnezeu cu logica lor, au răstălmăcit cuvintele lui Hristos, disprețuind Sinoadele Ecumenice, și au adăugat în Simbol după propoziția ,,Care din Tatăl purcede…”, cuvântul Filioque (adică și de la Fiul), ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Cu acest adaos se creează probleme teologice de nesoluționat și serioase schimbări în credință și în viața Bisericii. Mai concret.
Se introduc în Sfânta Treime două principii (începuturi). Adică rezultă doi Dumnezei principali (Tatăl și Fiul) și unul secundar (Duhul Sfânt). Se produce astfel desăvârșita dizolvare a dogmei treimice. ,,Dumnezeul Treimic” al papiștașilor nu mai este Dumnezeul cel adevărat, ci un dumnezeu fals și inexistent.
Duhul Sfânt este subestimat și înlăuntru din viața Bisericii și a creștinului. Astfel biserica se lipsește de caracterul ei harismatic, aspiră la impunerea socială și la autoritatea lumească, supra-accentuează organizarea și misiunea ei lumească. Creștinul nu mai are drept scop înnoirea sa lăuntrică și cunoașterea lui Dumnezeu, care se realizează numai prin Duhul Sfânt, ci se limitează la îndreptarea sa morală și urmarea exterioară a lui Hristos.
În sfârșit, dependența Sfântului Duh de Fiul a dat posibilitatea Romei să susțină cu autoritate că în lume numai papa, ca reprezentant al lui Hristos, are puterea să împartă darurile pe care Duhul Sfânt le dăruiește Bisericii.
